Asediul oraşului Galaţi, sau asediul oraşului Brăila?

Scriam în urmă cu un an (click aici) despre cea mai veche ilustraţie a oraşului Galaţi, aflată în colecţia Cabinetului de stampe al Academiei Române.
Publicarea litografiei pe un site de istorie imagistică a oraşului Galaţi  a generat o dispută aprinsă legată de existenţa unor fortificaţii asemănătoare celor din imaginea de mai sus din stampa contemporană evenimentelor din 1789.
De curând mi-a căzut în mână o imagine foarte apropiată cu cea din stampa atât de comentată de concetăţenii mei, dar care reprezintă bombardarea oraşului Brăila de către armata rusă la 1789. 
O privire aruncată comparativ asupra celor două desene ne identifică aceleaşi tipuri de bastioane şi de metereze, aceleaşi turnuri de geamii cu semilună în vârf şi o localitate incendiată de focul artileriei. Între cele doua imagini sunt şi numeroase deosebiri, cea mai importantă dintre ele fiind culoarea celei de-a doua, în care se disting uniformele viu colorate ale asediatorilor, inclusiv unele uniforme care par mai degrabă austriece decât ruseşti, dovadă că autorul a dorit să sublinieze şi participarea celuilalt imperiu la aceasta victorie contra păgânilor. În plus în fundal vedem Dunărea plină de nave cu pânze mai mari şi mai mici. Despre identitatea acestor nave nu avem niciun detaliu semnificativ, însă probabil sunt nave de război ruseşti. După pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1774 Rusia a căpătat dreptul de a avea o flotă la Marea Neagră, fost "lac turcesc" până la acea dată şi în căţiva ani şi-a construit o flotă semnificativă.

Bombardarea oraşului Brăila.

Întorcându-ne la stampa cu asediul "oraşului turcesc Galatz " şi cunoscând faptul că oraşul nostru n-a avut niciodată o fortificaţie atât de reprezentativa încât să primească numele de "cetate", înclin să cred că stampa este tributară desenului color cu asediul Brăilei, autorul stampei imaginându-şi un oraş fortificat asemănător celui existent în oraşul vecin. Ori deosebirea este destul de clară: în timp ce Brăila era raia turcească, la fel ca şi Turnu, Giurgiu, Chilia, Cetatea Albă şi Bender, oraşul Galaţi a fost singurul port al Moldovei tolerat de turci, dar fără drept de a se fortifica, întocmai ca şi Iaşii.  
Iată încă unul din motivele pentru care nu pot fi convins de teoria etimologiei arabe a numelui oraşului Galaţi, din kalhat: cetate. 
Care cetate  a la turca bre?

Viaţa şi moartea colonelului Joseph Boyle

Colonelul Joseph Boyle purtând la gât "Steaua României" şi "Ordinul Sfântului Vladimir"..

Colonelul Joseph Boyle. O stradă din Galaţi i-a purtat până la venirea comunismului numele. Saloanele protipendadei româneşti din perioada primului război mondial se bucurau să-l găzduiască. A fost considerat de fostul prim-ministru Constantin Argentoianu singura iubire a Reginei Maria. Aceasta din urmă l-a numit "Salvatorul României". Regele Ferdinand îi va oferi cea mai înaltă distincţie a ţării noastre: "Steaua României". În zilele noastre este reconsiderat a fi iubirea secretă a Reginei Maria, iar un ziarist cunoscut şi foarte îndrăgit, Stelian Tănase îi dedică mai multe episoade pe blogul său în 2012. Cine-a fost de fapt acest colonel Joseph Boyle, ale cărui aventuri s-au desfăşurat şi prin Galaţi?
Joseph Whiteside Boyle s-a născut la Toronto în Canada în 1867 într-o familie de crescători de cai de curse. La vârsta de 5 ani Boyle se muta cu familia în Woodstock, unde va rămâne până la terminarea şcolii în 1884. Încercându-şi norocul alături de fraţii săi la New York în cursele de cai, Joe realizează că turful este prea plictisitor pentru el şi fără sa stea pe gânduri se îmbarcă pe o navă din port cu destinaţia Africa. Va munci doi ani si jumatate ca marinar pe diverse vase comerciale americane, până în 1887 cand se va întoarce la New York. La petrecerea dată în cinstea întoarcerii lui de fratele său David, va cunoaşte o tânără prospăt divorţată, pe nume Mildred Raynor, care va deveni peste 3 zile prima doamnă Boyle.
Din această iubire se vor naşte 4 copii, care în 1897 vor fi împărţiţi la divorţ intre cei doi soţi. Boyle pleacă la San Francisco în cautarea unor noi aventuri, dar vraja Marelui Nord este mai puternică, aşa ca Boyle va deveni căutator de aur în Yokon. Norocul îi surâde şi în mai puţin de un an face primul său milion de dolari. Anii până la primul război mondial şi-i petrece făcând avere. In 1909 se căsătoreşte pentru a doua oară cu Elma Louise, cu care va avea alţi 3 copii.
Începutul Marelui Război îl va găsi în Marea Britanie. Din banii proprii Boyle înfiinţează un detaşament de 50 de tineri voluntari canadieni, înarmaţi cu mitraliere, care vor forma "Yukon Battalion", pentru care va primi titlul onorific de colonel. Nu se va putea pune în fruntea acestui batalion din cauza vârstei, dar Boyle are alte oportunităţi: va deveni preşedintele Comitetului de distribuire a alimentelor pentru Rusia. Spiritul său de întreprinzător şi talentul de organizator vor ieşi la iveală: în câteva luni haosul din căile ferate ruseşti va deveni istorie, iar ajutoarele occidentale vor ajunge în toate izbele din Rusia. Va primi pentru asta "Ordinul Sfântului Vladimir".
În 1917 tot frontul de est din primul război mondial se clătina. Sătui de anii de război şi cariaţi de propaganda bolsevică ruşii nu mai au chef să moară pentru ţar şi ofiţerimea rusă. Situaţia se transformă într-un calvar pentru România, atunci când în 7 noiembrie 1917 este declanşată la Sankt Petersburg revoluţia bolşevică. Din raţiuni de a le proteja de armata germană a generalului Mackensen  care cucerise în 1916 Bucureştiul şi toată Muntenia, guvernul transferase la Iaşi şi de acolo la Moscova tezaurul Băncii Nationale a României,   încărcat în 17 vagoane de cale ferata, inclusiv bijuteriile Coroanei. Anul următor deşi situaţia din Rusia era dezastroasă, guvernul mai trimite încă un tren cu 24 de vagoane conţinând valori bancare ale B.N.R. şi ale băncilor comerciale, precum şi ale persoanelor particulare sau ale firmelor româneşti. Cum s-a pierdut tezaurul României în Rusia revoluţionară ştim. Abia în 1935 s-a restituit prima parte din tezaur, in 1956 a doua parte, dar grosul de 93,4 tone de aur nu ne-au fost restituite niciodată. Despre ce a reuşit să aducă Boyle din Rusia în 1917 presa românească n-a vorbit niciodată. În luna decembrie 1917 colonelul Boyle care-şi făcuse numeroase relaţii în Rusia, reuşeste cu mare curaj să treacă printre liniile frontului 4 vagoane de marfa care conţineau arhive ale statului român, dar şi o parte din bijuteriile Coroanei, mai precis bijuteriile Reginei Maria. A fost cel mai frumos cadou de Crăciun pe care putea cineva să-l facă reginei. Şi nu avea să fie ultimul.

Colonelul Boyle si Regina Maria la Bicaz.

Anul 1918 avea să înceapă cu dezertări în masă ale soldaţilor rusi pe care nimeni nu-i mai poate opri să se întoarcă la casele lor. Puşi pe jafuri şi total insubordonaţi superiorilor ruşii intră în conflict cu armata română şi bătălii serioase se dau la Galaţi cu Armata a IX Siberiană care forţeză Prutul. Pe fondul prăbuşirii frontului de est şi a încheierii păcii dintre Rusia şi Puterile Centrale, la Brest-Litvosk în 7 martie 1918, România este nevoită să încheie pace cu fostul ei aliat. Cel care va negocia condiţiile de pace va fi colonelul Boyle, care pe baza relaţiilor sale cu ofiţerii superiori ai armatei ruse va insista pe lângă Cristian Rakovski şeful sovietului pentru sudul Rusiei să accepte  condiţii favorabile României, inclusiv ocuparea "temporară" a Basarabiei. În acest scop pleacă la Odesa în martie 1918, unde intră într-o altă aventură a vieţii sale care avea să-l facă erou printre români. În Odesa sunt mai mulţi români prizonieri, dar şi oameni de afaceri, ofiţeri superiori şi printre ei soţul unei compatrioate a colonelului, canadianca Ethel Greening Pantazzi. În încercarea de a salva ostaticii români, colonelul Boyle face eforturi extraordinare, mituind oficialităţi bolşevice când este cazul, ameninţând cu represalii, sau intervenind pe lânga înalte oficialităţi austriece, germane, sau englezeşti. Zilele dintre 10 martie când ajunge la Odesa şi 5 aprilie cănd ajunge la Galaţi sunt pline de dramatism, iar Boyle dă dovadă de mult sânge rece, tact, diplomaţie, viclenie şi eroism. Atât Ethel Pantazzi în cartea sa "Romania in light and shadow", cat şi William Rodney în "Joe Boyle king of the Klondike' descriu rolul important jucat de colonel în salvarea românilor şi în încheierea păcii.
Când micul vapor cu ostaticii din Odesa ajunge la Galaţi este întâmpinat cu flori, fanfara militară şi entuziasm de autorităţi şi pe populaţia oraşului. A doua zi Colonelul Boyle este primit la Iaşi de familia regală. Regele Ferdinand îi va oferi cea mai înaltă distincţie a ţării noastre: "Steaua României" şi-l va numi "Duce de Iaşi". În saloanele capitalei Moldovei unde se refugiase elita României se vedea pentru prima dată luminiţa speranţei, iar Boyle devine erou naţional şi "Salvator al României". Va fi comparat cu Thomas Edward Lawrence "al Arabiei".
Stresul acumulat în toţi aceşti ani îl vor doborî. În 1918 va avea un atac cerebral din care-si va reveni cu ceva sechele. va fi invitat de regina Maria la reşedinţa sa din Bicaz, unde se va reface treptat. Din aceasta perioadă datează speculaţiile privind relaţiile amoroase dintre cei doi. Sfârşitul războiului îi găseşte de aceeaşi parte a învingatorilor, dar separaţi: regina este din nou regină peste o ţara care o divinizează ca a insistat pentru intrarea în război alături de Antantă şi a fost sora de caritate pentru răniţii români şi ruşi, iar colonelul Boyle un ofiţer fără misiune. Va ajuta România să împrumute de la Canada bani pentru reconstrucţia ţării şi va ocupa pentru puţin timp postul onorific de diplomat al acestei ţări la Bucureşti.
Întrat în afaceri cu Shell în calitate de reprezentant al intereselor companiei în Caucaz, Boyle se îmbolnăveşte din nou si este adus în Anglia, unde moare în 1922. Este înmormântat în cimitirul Hampton Hill, unde Regina Maria îi va aduce o cruce din piatra de Carpaţi veche de 1000 de ani la capătâi.În 1983 ramăşiţele colonelului Boyle sunt reînhumate cu onoruri militare în oraşul familiei sale Woodstock, sub o lespede pe care scrie: "Locotenent Colonel Joseph W.Boyle D.S.O., regele Klondikelui şi Salvatorul României, mort în Hampton Hill, Anglia , Aprilie 14, 1922 şi reînhumat în ţara sa natală în 29 Iunie, 1983". 

Crucea românească de pe mormântul col. Boyle din Hampton Hill.

Mormântul lui Joe Boyle din Woodstock, Toronto
(sursa: Woodstock  Praesbiteryan cemetery)

Secta scapeţilor

Femeie scapete cu mastectomie totală bilaterală.

Secta scopiţilor  de la geneza ei a fost strâns legată de credinţa în Hristos, castrarea fiind pentru aceştia calea principală de mântuire. 

Primele informaţii despre istoria scopiţilor („skoptsy” în limba rusă însemnând castrat) au fost documentele de investigare ale poliţiei ţariste.

Prima reacţie oficială privind activităţile sectei de scapeţi a fost decretul împărătesei Ecaterina a II din 2 iunie 1772, generat de apariţia acetei mişcări religioase în Oryel, oraş din centrul Rusiei.

În 1807 Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a proclamat secta scapeţilor ca fiind cea mai periculoasă erezie şi blasfemie, iar în 1835 această definiție a fost inclusă în Codul penal rus. Senatul Rusiei a definit scapeţii ca fiind: "duşmani ai omenirii, distrugători ai moralei, infractori împotriva legilor divine şi civile".

În 1836 şefii de raioane au primit ordin să facă liste de sectanţi scapeţi, iar în anul următor, a apărut decretul care interzicea oficialităţilor să dea premii, medalii şi decoraţii scapeţilor, chiar dacă făcuseră acte de vitejie sub arme .

Fondatorul sectei scapeţilor a fost un ţăran din raionul Oryel, Kondraty Selivanov, care avea ca idee principală reîncarnările perpetue şi continue ale lui Hristos, care determinau astfel prezența sa permanentă pe pământ.

Kondrat Selivanov parintele sectei scapeţilor

Cu acest Hristos reâncarnat s-a identificat Selivanov, considerat de adepţii săi a fi Noul Mesia, sau ţarul Petru III. Selivanov a propăvăduit castrarea ca singura cale de mântuire a păcătoşilor şi a început să predice în 1770. Din ordin împărătesc al ţarinei Ecaterina a II-a („Cea Mare”),  fost arestat şi exilat în Siberia, la Irkutsk.

Când părea că toata lumea uitase de el, în 1795 a apărut brusc în Moscova. A fost din nou arestat şi trimis la Sankt Petersburg, unde se presupune că ar fi fost chestionat de ţarul Rusiei Pavel I, care urmase la tron mamei sale (cu care fusese toată viaţa într-un conflict, generat chiar de Ecaterina a II-a cere-l considera ca fiind făcut cu unul din amanţii săi, nu cu soţul său, Petru al III-lea, punând astfel la îndoiala dreptul acestuia la tronul Rusiei).

Ori Selivanov continuă delirul său mistic, afirmând ca de fapt îi este tată natural ţarului, căruia îi recomandă se se pocăiască prin castrare, fapt ce-l înfurie pe ţar care-l bagă la azilul de nebuni din Sankt Petersburg.

În 1801 Pavel I moare în patul său ucis de un grup de complotişti, iar pe trunul Rusiei urcă fiul său cel mare, Alexandru I, crescut de bunica lui Ecaterina cea Mare pentru a deveni împărat. Bântuit probabil de remuşcări pentru asasinarea tatalui său de care se crede că nu era foarte străin, Alexandru a fost un om habotnic. Pe acest fond l-a eliberat la cererea unei bogătaşe din capitală pe  Selivanov, cu o singura condiţie, să rămână în afara vieţii publice, exilat pe moşiile binefacatoarei sale. Pe moşiile respective lumea bună din Sankt Petersburg îl vizita regulat pe Selivanov, unde asista la delirul său mistic, sau participa de şedinţele sale de „radenia”-extaz mistic, care impresionau credincioşii. Se crede că însuşi ţarul Alexandru I ar fi apelat la astfel de viziuni ale acestui guru, încercând să afle soarta războiului pe care-l ducea cu armata lui Napoleon. Notorietatea lui Selivanov este asa de mare, încat un admirator de-al său îi construieşte pe un conac în 1817 o sală în care încăpeau în timpul radeniei 200-300 de prozeliţi. Cum faima lui eclipsa familia Romanovilor şi începea să deranjeze, Selivanov a fost internat în mânăstirea Spaso-Efimev din oraşul Suzdal, unde a fost izolat complet de lumea exterioară. Ministrul Ministerului Afacerilor Interne, contele Kochubei, a trimis o scrisoare stareţului mănăstirii Spaso-Efimev, în care a insistat pe următoarele puncte:

Kondraty Selivanov îi este interzis să comunice cu orice persoană

I-a fost interzisă comunicarea  cu persoanele din afara mânăstirii.

Şederea sa în mănăstire a trebuit să fie ţinută în secret.

Manastirea va primi din partea statului 600 de ruble pe un an plată pentru cheltuielile de adapostire pentru el.

Selivanov moare în 1832, prilej pentru prozeliţii săi să creada că a intrat din nou în ciclul reîncarnării, fapt ce va aduce un nou contingent de adepti la acesta sectă.

La apogeul său secta scopitilor avea o suta de mii de adepţi în toata Rusia, nu toţi mutilaţi. Represiunea ţaristă împotriva lor i-a facut populari printre ruşi, ucrainieni, lipoveni şi moldoveni, mai ales că oamenii din aceasta credinţă nu consumau alcool, erau bigoţi, linistiţi şi aveau un comportament exemplar.

După moartea lui Selivanov doctrina lui a continuat să pătrundă în păturile sărace ale populaţiei, dar şi în alte categorii cum ar fi militarii, sau comercianţii şi mesteşugarii de la oraşe.

În 1870 apare secta neo-scapeţilor, în populaţia rusă din Moldova şi în Crimea, unde Kuzma Lusin un croitor are viziunea reîncarnarii lui Selivanov în propriul său trup şi va susţine castrarea mare, totală, sau „a marelui sigiliu” (aluzie la sigiliile apocalipsei), adica îndepartarea voluntara atât a testicolelor cât şi a penisului de la rădacină în obtinerea pocaintei. Sectarismul lui Kuzma Lusin s-a răspândit imediat în toata Rusia, fiind definitiv lichidat cu forţa prin anii ’30 ai secolului XX de bolşevici.

Pereche de scopiti (scapeţi) automutilaţi.

Concluzii:

Scapeţii au modificat în interesul propriu scrierile bliblice însuşindu-şi texte biblice pe care le-au adaptat cântărilor din cadrul întâlnirilor de rugaciune şi extaz mistic (radenia).

Sacrificiu lui Hristos a primit alte semnificaţii, iar venirea sa pe pământ altă întelegere.

Nevoia de automutilare a fost promovată ca o alternativă de apropiere de Dumnezeu, apropiere alfel împiedicată de păcatul cărnii şi tot ce înseamna el (frumuseţea corpului, sexualitate etc.).

Tot ce aducea religia creştină cu privire la invierea morţilor este respins de credinţa scapeţilor, de unde şi absenţa ritualurilor de înmormântare, sau chiar abandonul morţilor.

În aceasta sectă nu exista o ierarhie şi o organizare clară: colectivităţile erau conduse de „căpitani”, „stăpâni” sau „profeţi”

Nu a exista niciodata o biserică a scapeţilor, în sensul unei clădiri ridicate pentru cult, rugaciunile ţinându-se în case, cabane, hambare etc. în care se împărţea în două spaţiul pentru bărbaţi şi pentru femei, care stăteau separat pe băncuţe aşezate de-a lungul peretelui.

Cultul icoanelor a fost ignorat de scapeţi care afişau în casele lor de rugăciuni litografia lui Selivanov, sau litografiile aprobate de cenzura din Moscova, din care cele mai celebre sunt imaginile „Regăsirea oii pierdute” cu Isus în chip de cioban cu un miel în braţe înconjurat de îngeri dansând, sau „Răstignirea de carne” în care unui călugar răstignit pe cruce este ispitit de diavol la păcat, reprezentat de trupul unei femei.

Membrii acestei secte nu purtau bijuterii, decoraţiuni, sau dantele, nu se parfumau, se îmbrăcau în haine cernite şi la reuniuni îşi acoperea pârul şi capul cu basmale albe.

Adaptare după lucrarea „The castrati („scoptsy”) sect in Russia: history, teaching and religious practice” de Irina A. Tulpe si Evgheni A. Torchinov, Facultatea de Filozofie a Universitaţii de Stat din St. Petersburg, publicată în The International Journal for Transpersonal Studies, 2000, vol 19, p.77-87, Paniga Press

Sursa imaginilor: http://www.lacasamundo.com

Vizitii, muscali, scapeţi în Galaţiul de altădată

Muscali în faţa Bisericii Greceşti din Galaţi

Ethel Greening Pantazzi: "Roumania în light and shadow", 1921:

„Vizitiii ruşi sunt printre figurile cele mai izbitoare în Galaţi. Ei sunt îmbrăcaţi în haine de catifea albastră, foarte lungi cu care se acopera pâna la glezna şi cu cămăşi dintr-un satin roz, sau albastru deschis care se închid în spate.

Straiele mai ales în zilele de sărbătoare sunt fixate cu rânduri duble de nasturi de argint, cusuţi în diagonală de la umăr până în talie. Părul lor de culoare galben-pai are o tăietură „olandeză’, arătându-le feţele de o culoare copilărească, proaspătă, pe care nu se vede nici-o expresie, în afara de riduri. Pe cap poartă şepci cu cozoroc.

Toţi aceşti surugii sunt membri ai unei secte religioase mici: „Shopki”. Exmatriculaţi din Rusia pe seama convingerilor şi practicilor lor ciudate, aceştia s-au stabilit aici şi la Bucureşti şi sunt angajaţi exclusiv în afaceri de creştere, reproducere si vânzare de cai, precum şi la conducerea trăsurilor. Par oameni amabili, blânzi care-şi iau de la patronii lor câştigul şi care sunt lipsiţi de impertinenţă. Cetăţenii oraşului, chiar dacă unii sunt bogaţi, sunt mai bucuroşi să închirieze aceste vagoane elegante cu tot cu vizitiu, decât să-şi menţină mijloace de transport proprii, le este mult mai convenabil.”

Scopiţii, sau scapeţii sunt o sectă religioasă rusă iniţiată de un locuitor al Petersburgului în secolul XVII, pe nume Kondratov Selivanov. De fapt se consideră că Selivanov (sau Selivanoff), altfel un nebun sadea, bun de legat şi de dus la balamuc, n-a făcut decât să reia unele argumente mistice de pe vremea ţarului Petru cel Mare, care circulau prin popor. Perioada era propice pentru a prosti lumea, iar Selivanov care se credea Mesia, dar în acelaşi timp se considera ca fiind nepot al Marelui Petru, a sfârşit pentru a fi deportat în Siberia de împărăteasa Ecaterina a II-a.

În perioada deportării a propovaduit doctrina sa împreună cu delirul său, afirmând la întrunirile sectei că este ţar al Rusiei, motive pentru care este rechemat la Petersburg de ţarul Pavel I, curios sa-l cunoască. Cazat împărăteşte şi curtat de nobilimea rusă, individul va ajunge să-l strige pe ţar pe numele mic, afirmând că îi este tată, motive pentru care va ajunge la balamuc. Îl va scoate de acolo alt ţar, Alexandru al II-lea, pentru o scurta durată, până ce va fi şi el apelat cu „nepoate”. Va intra de data asta mai mult timp la balamuc, cu treceri prin Siberia şi la diverse mânăstiri şi va muri în 1832, la venerabila vârstă de 112 ani, după ce trăise sub 10 ţari şi îngropase 9 din ei.

Considerând păcatul împreunării dintre Adam şi Eva ca fiind principala cauza a nenorocirilor oamenilor, scapeţii promovează extirparea testicolelor la bărbaţi şi a sânilor la femei, în vederea abţinerii de la sex („păcatul cărnii”). De obicei mutilarea se executa după naşterea primului copil de sex masculin. Din cauza difuziunii mari pe care a luat-o secta în Rusia ţaristă unde ajunsese să numere peste 10.000 de adepţi, la cere se adaugau şi celelalte aspecte rămase criptice ale vieţii acestor oameni, de exemplu întrunirile secrete nocturne, faptul ca nu aveau cimitire şi nu se ştia ce fac cu morţii lor, sau mutilările din timpul delirelor mistice, adese facute cu toporul, secera, cuţite etc. autorităţile ruseşti au declanşat o prigoana asupra lor, deportându-i în masă în Siberia.

Din aceste considerente mulţi scopiţi au emigrat în România, în special în oraşele moldovene: Iaşi, Galaţi, dar şi în Dobrogea, amestecându-se adesea cu lipovenii, cu care erau uneori şi confundaţi. În 1860 locuiau în România peste 8000 de scapeţi, iar zece ani mai târziu numărul lor se dublase.

Colonii de scapeţi au fost la 2 Mai în judeţul Constanţa, dar şi în numeroase sate dobrogene.

În munţii Măcinului există Valea Fagilor, unde a existat un sălaş de scapeţi la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Chiar si despre Biserica din Nifon se spune ca ar fi fost ridicată de scapeţi, în 1911.

În oraşe scopiţii care se ocupau de birjarit, numiţi „muscali”, erau consideraţi a fi oameni de mare încredere, fiind religioşi şi părinţii le încredinţau domnişoarele pentru a fi plimbate cu trăsura, fără grijă privind siguraţa lor. Legea obliga deja trăsurile să poarte numere de înmatriculare, iar birjarii să fie înregistraţi. Oricum, ca orice negustor, scapeţii îsi ştiau muşterii şi păcatele lor, de pe unde îi aduceau noaptea acasă şi cu cine fuseseră.

Icoana făcătoare de minuni din Biserica Sfânta Vineri din Galaţi.

Ethel Greening Pantazzi

În 1909 venea în oraşul de la Dunăre o canadiancă, pe nume Ethel Greening Pantazzi, care-şi însoţea soţul Bazil Pantazzi, comandor şi director al Afacerilor Navale Române, aflat în misiune în Galați. 

Ethel va petrece 10 ani cu mici întreruperi aici la Dunărea de jos, iar la plecarea sa din România, jurnalul său va fi transpus într-o carte foarte valoroasă pentru istoria locală: "Roumania between light and shadow", apărută la Londra în 1921, la editura T. Fisher Unwin LTD.

Plină de relatări despre viaţa socială românească de la început de secol, lucrarea este de referinţă prin detaliile despre primul război mondial pe care le furnizează, autoarea fiind în anturajul familiilor conducătoare din România în general şi din Galaţi în special şi adesea în mijlocul evenimentelor, cum ar fi implicarea ei şi a colonelului Boyle numit de Regina Maria "Salvator al României", în eliberarea din mâinile bolşevicilor la Odesa a delegaţiei care dusese la semnat tratatul de pace româno-rus, parafat la Iaşi în martie 1918.

Biserica Sfânta Vineri din Galaţi

"În Galaţi există o biserică bine-cunoscută numită Sfânta Vineri unde principala atracţie este o icoană, diferită de majoritatea imaginilor sfânte, în măsura în care nu este acoperită cu metale pretioase, ci este pur şi simplu o pictură bună, atât de întunecată şi de înegrită de fum, că nu se poate distinge obiectul său, deşi urme vagi de pictură sugerează un cap şi un bust de om, cu o calotă de sfânt.

Această imagine este renumită ca fiind făcătoare de minuni. Dacă unul are o dorinţă mare, sau este în incertitudine cu privire la rezultatul a unei activităţi, merge la biserică şi presează o moneda de cinci bani de imaginea icoanei . (O piesă de cinci bani este din nichel şi are o gaură în mijloc, este egală ca valoare cu un cent).

În cazul în care se moneda se lipeşte un minut, înainte de a cădea în caseta banilor, dorinţa va fi împlinită sau activitatea va fi ferită de risc şi o să fie de succes. Oamenii sceptici spun că preoţii consideră că este necesar să pună din când în când un strat de ceară peste imaginea sfintei, în scopul de a păstra tradiţia." (Ethel Greening Pantazzi: "Roumania between light and shadow").

Încercare de localizare a Bisericii Sf. Vineri

Biserica Sf. Vineri a existat în mahalaua „Râpei”, cunoscută astăzi sub denumirea de Cartierul Mazepa (1). În tradiţia românească, Sfânta Vineri este cuvioasa Parasceva, cea care s-a jertit pentru credinţa în Isus. Biserica s-a construit la 1808, cănd pârcălabul oraşului i-a atribuit un loc de amplasare în mahala. În 1821 în timpul zaverei, biserica a fost incendiată, ca de altfel numeroase clădiri din oraş, în care grecii răsculaţi s-a adapostit de turcii dezlănţuiţi. Din biserica nu a mai rămas nimic, decât o icoană afumată, care a fost găsită printre ruine. A fost refăcută în anii următori clădirea bisericii prin munca enoriaşilor, iar pe vremea lui Grigore Alexandru Ghica, construită o noua clădire. Lovită în plin de bombele aviaţiei aliate în cel de-al doilea război mondial, biserica nu a mai fost reconstruită în perioada comunistă şi nici în cea postcomunistă. Amplasametul ei exact era pe strada Sf. Vineri, stradă care începea din strada Brăilei, mai sus de „Sana” şi ţinea până-n strada Ghica Vodă, cam intre blocurile din spatele „B”-urilor de pe strada Brăilei, în linie dreaptă de la „Stirex” spre Dunăre, aliniată pe axa est-vest cu Biserca Armenească. Se observă cu uşurinţă în toate hărţile vechi ale oraşului Galaţi.

Din presa de altădată: 1884

În ziua de 6  iulie, Herman Orinstein de 26 de ani, de loc din Bârlad, venit de ceva timp la Galaţi, pe când se scălda în Dunăre, fiind apucat de valuri, a fost tras sub plute si s-a înnecat. (M/O.de joi 12 iulie 1884).

Din presa vremurilor de mult apuse: 1896

Ziarul „Epoca” din 1896, sâmbăta 2 martie:

"Mercuri dimineatţă dl. dr. Toma lonescu, distinsul nostru chirurg a făcut asupra d-lui C. Ressu, la Galati, operaţiunea cesrriana, în presenta d-lor doctor (Iuvaru din Bucureşti, Serfioti,  Carivia, colonel St. Georgescu, Nicolini şi Piaseski, din Galati. Operatiunea a durat 22 minute. Medicii garantează reuşita operaţiunei."