Aspecte medicale ale bătăliei de la Gallipoli: un raport oficial

Starea jalnică a trupelor aliate după 18 săptămâni de lupte la Gallipoli este semnalată comandantului forţelor aliate din Mediterana, generalul Ian Hamilton, printr-o scrisoare trimisă de un medic militar, la acea dată un anonim, dr. Purves Stewart.

Pentru generalul Sir Ian Hamilton GCB GOC Marea Mediterană Expeditionary Force, Mudros
Stimate domn,
În conformitate cu instrucţiunile dumneavoastră, am onoarea să prezinte un scurt rezumat al observaţiile făcute de mine în ultimele zile cu privire la trupele australiene, în prezent, în Anzac.
Aş atrage în special atenţia asupra faptului că aceştia nu sunt oameni bolnavi, ci oamenii în serviciu activ în momentul de faţă, examinaţi la posturile lor în tranşee de tragere.
Starea celor care au fost în tranşee, sub tir de artilerie continuă, pentru o perioadă medie de 18 săptămâni, este de aşa natură încât trupele nu mai pot fi considerate ca fiind de primă clasă. Procentul ridicat de slăbiciune a inimii (materializate prin slăbiciunea şi rapiditate a frecvenţei inimii, împreună cu dificultăţi de respiraţie la efort, etc.), nu numai că le fac nepotrivite pentru un marş forţat, dar, în cazul unei epidemii, cum ar fi cea de pneumonie frecventă în timpul sezonului ploios se apropie, mortalitatea de cauză de boala este de natură să fie anormal de ridicată. Emacierea şi paloarea marcate sunt alte semne de inaptitudinii a soldaţilor. Cu toate acestea, spiritul lor şi moralul sunt neclintite. 

Note privind Efectele a 4 1 / 2 luni de serviciu continuu asupra sănătăţii trupelor australiene, de dr. Purves Stewart MD FRCP consultarea medicului pentru a Forţelor

Cu aprobarea comandantului-şef generalul Sir Ian Hamilton, am vizitat în mod corespunzător toate cele trei poziţii, la Helles, Anzac şi Suvla, în scopul de a obţine informaţii de primă mână în ceea ce priveşte sănătatea şi fizicul general al trupelor. Şi având în vedere condiţiile de mai sus menţionate, m-am îndreptat atenţia deosebită a trupelor ANZAC, printre care boala a atins cele mai mari procente.
În timpul şederii mele la Anzac am examinat cu atenţie un număr de soldaţi la posturile lor în tranşeele de tragere. Trupele vechi, din şapte batalioane diferite, au fost examinate, toate de-a lungul liniilor, fară a alege în special pe cei care erau aparent sănătoşi. 
Contrastul dintre trupele vechi şi proaspete era izbitor. Soldaţii nou veniţi au o stare fizică splendidă, o condiţie bună, p stare psihică activă şi alertă. Soldaţii din trupele vechi care stau de 18 săptămâni în tranşee au slăbit în 77% din cazuri şi aproape toate au paloare marcată a feţei. Nu a găsit semne sugestive de scorbut. 64% dintre aceşti oameni suferă de ulcere ale pielii, mai ales de la mâini şi gambe. Aceste ulcere cunoscute sub numele de "Rot Barcoo" sunt similare cu "rănile de veld" din timpul campaniei din Africa de Sud. Un procent mare, 78%, au avut atacuri ocazionale diareice, dar nu suficiente pentru a fi puşi pe lista de bolnavi. Cauzele probabile ale acestei diareefac obiectul unui raport special către Comisi de prevenirea a bolilor epidemice.
Cel mai izbitor a fost creşteres frecvenţei cardiace şi slăbiciunea inimii, tahicardia fiind observată la 50% din soldatii din trupele vechi. Regularitatea ritmului cardiac nu a fost observat în nici un caz. Tahicardia acestor oameni nu a putut fi atribuită unui efort brusc, fiecare om a fost examinat la postul său, lăsând la o parte puşca pentru câteva minute pentru scopuri de examinare medicală. Tahicardia nu a fost nici din cauza tulburărilor emoţionale, în pofida impactului frecvent de gloanţe şi a esxploziilor de obuze pe sacii de nisip din adaposrturi, pulsul nu a devenit mai accelerat.
74% din aceste trupe au suferit de dificultăţi de respiratie, o stare care a fost absente în trupele proaspete.
Vă prezint următoarele sugestii pentru atenţia dumneavoastră:
1. Trupele care au fost la Anzac continuu timp de patru luni sau mai mult, ar trebui să fie retrase din peninsulă şi trimise în altă parte.
2. Odihna fizică şi mentală sunt esenţiale, cu somn abunden şi dietă generoasă. O tabără de odihnă obişnuită, cu jocuri obişnuite şi alte distracţii, este nepotrivită. Cei mai mulţi dintre aceşti oameni sunt prea obosiţi şi slabiţi pentru a juca fotbal, cricket, etc
3. Mutarea într-un oraş mare, cum ar fi Alexandria sau Cairo, nu este de dorit, din cauza zgomotului inevitabil şi agitaţiei, dar şi din cauza riscului de infecţie cu boli venerice.
4. O călătorie în Australia şi înapoi, cu o săptămână sau două în concediu în propriile lor case (cum se procedează în prezent în armata franceză), ar fi binevenită. Mai mult, o permisie de acest fel acasă ar produce, probabil, un aflux mare de recruţi proaspeţi din Australia.
5. Pentru soldatii din trupe proaspete, asus epe front, un factor important in mentinerea sanatatii lor ar fi crearea de cantine, în care soldatul ar putea să-şi completeze dieta la alegerea sa. Raţia de faţă, chiar dacă este de calitate excelenta, tinde să fie monotonă şi nu are variaţie.
Am onoarea să rămân, Slujitor ascultător al dvs Stimate domn,
Purves Stewart, colonelul AMS
20 septembrie 1915 "

Observaţii: 

1. "rot Barcoo" sau putregai de Barcoo (numele unui râu din Australia) şi "rănile de veld" (denumire dată savanelor din Africa de Sud) sunt ulcere ale pielii de etiologie probabil infectioasă, frecvent stafilococică, descrise la trupele engleze cantonate în Africa şi la cele care au luptat la Gallipoli. O descriere a lor în detaliu precum şi indicaţii de tratament au fost publicate în B.M.J. (click aici) din 9.06.1917 .
2. Purves Stewart a fost un ilustru neurolog britanic, ajuns sir pentru recunoaştera activităţii sale ştiintifice. Medicul britanic a profesat după marele război la Westminster Hospital din Londra şi de numele lui sunt legate descrierea psihoheurozei de război, alcoolosmul acut şi este autorul unui tratat monumental de neuropsihiatrie "Diagnosticul bolilor nervoase".

Sir Purves Stewart 1869-1949

Evoluţia epidemiilor de la Gallipoli.

Transportul bolnavilor.

Patologia infecţioasă din timpul campaniei de la Gallipoli a fost descrisă de mulţi medici aflaţi în serviciul militar pe frontul din 1915. În Official History of the Australian Army Medical Service 1914-1918, autorul A.G. Butler, un observator atent al stării de sănătate a soldaţilor, a consemnat cronologia apariţiei îmbolnăvirilor la trupele debarcate pe peninsulă.

O parte din problemele medicale au apărut încă din Egipt unde forţele de invazie de la Gallipoli au fost cantonate o perioadă de timp. În Egipt au apărut primele cazuri de îmbolnăviri cauzate de insecte: bilharioză, malarie, filarioze, iar apoi restul patologiei infecţioase tropicale: amibiază, febre tifoide şi paratifoide, meningită epidemica, dizenterie, tifos exantematic şi hepatite, numite pe atunci febre icterice. Interesant este faptul că au apărut cazuri de pneumonii lobare cu evoluţie epidemică.

O dată ajunşi la Gallipoli soldaţii britanici şi cei din coloniile imperiului au început să dezvolte treptat boli infecţioase a căror principală cauză a fost viaţa de pe front în condiţii insuportabile de trai şi absenţa minimelor condiţii de igienă. Astfel deşi britanicii aveau regulamente riguroase militare privitoare la igiena şi la prevenirea îmbolnăvirilor, din cauza condiţiilor de pe front nu le-au putut pune în practică. Spre exemplu o singură divizie de soldaţi australieni avea la dispoziție doar 4 latrine la un efectiv de 2500 de oameni, înghesuiţi într-o fâşie de debarcare alături de 300 de catâri. Medicul britanic descrie şi ordinea apariţiilor îmbolnăvirilor.

Astfel în prima săptămână de campanie au apărut primele cazuri de febre diareice şi cazuri asemănătoare cu gripa. Nu existau decât sporadic muşte şi ele erau într-un număr nesemnificativ.

În luna mai apar mai multe cazuri de dizenterie şi alte enterocolite iar numărul muştelor devine foarte mare. Speciile cele mai frecvent întâlnite sunt Musca domestica şi Musca homolya, iar serviciile medicale iau primele măsuri de luptă împotriva lor stropind cu blue oil, un ulei mineral foarte la modă în acea perioadă, folosit ca insecticid dar degeaba: " You could not  eat  without eating  flies."
Se dispun şi măsuri de dezinfecţie cu cresol şi cu praf de albit, probabil un produs pe bază de clor, iar protecţia alimentelor şi a apei potabile devine obligatorie. Se recomandă soldaţilor tratarea apei cu substanţe pe bază de clor, sau fierberea ei, dar ambele metode nu sunt la îndemână oricui, mai ales celor din tranşee.

 În iunie muştele expodează în roiuri imense, care acoperă tot de jur împrejur. Pe locurile de unde au fost ridicate cadavrele celor ucişi în luptă stratul de larve de muscă este de câţiva centimetri grosime şi nici uleiul albastru, nici pământul aruncat peste ele, nu le vine de hac. Muştele sunt peste tot, este aproape imposibil să mănânci sau să bei ceva fără să înghiţi câteva muşte după cum scrie un combatant în memoriile sale. Pe lângă muştele care-i chinuie pe oameni ziua, apar şi ţânţarii care-i chinuie noaptea şi păduchii din cauza imposibilității de a se spăla şi a-şi schimba rufăria. Dacă la acest tablou sumbru mai adăugăm şi înmulțirea excesivă a şobolanilor care se hrănesc din cadavrele soldaților căzuţi şi apoi alungați de gloanţele trase în ei de de ambele tabere aleargă speriaţi prin tranşee avem o imagine sugestivă a infernului de la Gallipoli.

They lived with death, dined with diseas.

 Puţinele fântâni din zonă seacă la sfârşitul lunii iunie si pe fondul lipsei acute de apa şi a alimentaţiei nesănătoase apar şi alte afecţiuni, cum ar fi piciorul de tranşee, infecţiile de piele şi febrele icterice nebacteriene.

În iulie deja situaţia pare scăpată de sub control. Dacă până atunci bolnavii erau avacuaţi pe navele spital şi de acolo în Egipt, sau pe insula Lemnos, explozia de cazuri de dizenterie sperie autorităţile medicale egiptene, care doresc să institue carantină la intrarea în ţară. Sunt desemnate nave spital care să trateze numai  cazuri de febre tifoidă şi paratifoidă, iar bolnavii cu dizenterie nu mai sunt evacuaţi de pe peninsulă. Se dispune în schimb să li se administreze câte o cantitate mică de rom. Spitalele sunt depăşite de numărul mare de bolnavi şi sunt instituite spitale de campanie pe capetele de pod cucerite de la turci. În vederea diagnosticării etiologiei bolilor infecţioase se deschide în Egipt un laborator de investigaţii bacteriologice, iar spre sfârșitul lunii un alt laborator în Mudros şi apoi în Lemnos. Bacteriologi din Londra şi din alte oraşe ale imperiului îşi unesc forţele pentru diagnosticarea bolilor contagioase în timpul bătăliei de la Gallipoli.

 Spre toamnă peste 40% din efectivele ANZAC sunt epuizate de diaree şi de dizenterie, unii bolnavi având chiar mai multe forme de boală în acelaşi timp, sau recidivând.

 Situația din tranşee este disperată. Iată ce povesteşte un combatant din ANZAC în 1985 pentru Australian War Museum:

 Când ai dizenterie ai senzaţia că te vei descărcă de ceva, dar nu ai nimic de descărcat, este numai noroi, numai noroi şi nimic lichid. Apoi bineînţeles nu ai hartie igienică şi trebuie să te ştergi cu propria mână, pentru că nu ai nimic altceva. Apoi trebuie să-ţi ştergi mâna de iarbă, dar iarba este scurtă şi atunci îţi ştergi mâinile cu nisip şi apoi de pantaloni.

Un amic de-al meu era foarte isteţ şi mândru ca un gardian. După zece zile de boală l-am văzut de-a buşilea, cu pantalonii căzuţi in vine, cămaşa, spatele şi pantalonii toate murdare de excremente. Nu mai putea să mergă. L-am luat de braţ cu încă un camarad şi deşi nici noi nu eram într-o stare mai bună, dar nu într-atât de degradantă, l-am târât spre latrină, dar n-am putut să-l cărăm pâna acolo şi l-am lasat jos epuizaţi lângă şantul de lânga latrină. Ne-am mulţumit să alungăm muştele de pe el. Nu ştiu cum s-a întâmplat dar la un moment dat s-a răsturnat pe spate şi a alunecat în şanţul plin cu noroi şi mizerie umană cu jumătatea de sus a corpului în mocirlă şi jumătatea cealaltă pe malul şanţului. Am încercat degeaba să tragem de el pentru a-l scoate din mocirlă, dar n-am reuşit decât cu ajutorul altor camarazi, iar când l-am scos afară deja murise.

(John Murray, Hood Battalion, 2nd Naval Brigade, Royal Naval Division, Gallipoli).

Scrisoare prin care familia unui soldat era anunţată că a decedat prin boala diareică  la Gallipoli.

Aspecte medicale ale bătăliei de la Gallipoli: condiţiile de igienă

Există numeroase lucrări care tratează aspectele batăliei de la Gallipoli. Sacrificiul atâtor oameni nu a rămas neconsemnat, pe lângă monumente comemorative, cărţile de memorii ale combataţilor de ambele părţi constituie o adevărată comoară pentru cei care vor să înţeleagă ce s-a întâmplat în 1915. Cele mai accesibile sunt cele australiene, neo zeelandeze şi englezeşti, dar şi literatura turcă este plină de mărturii de război. Unele cercetări recente utilizând tehnologii de ultima oră cum ar fi GIS (Geographic Information System) au dus la descoperirea de morminte de soldaţi uitate de timp, dar şi la identificarea exactă a unor cote militare, fortificaţii, sau la delimitarea cu exactitate a zonelor supuse tirurilor de artilerie şi m-au ajutat să pun bazele analizei bataliei din 1915 şi a aspectelor ei medicale, cu accent în special pe cele de igienă aplicată şi de epidemiologie.
RELIEFUL

O privire aruncată asupra hărţii peninsulei Gallipoli ne arată clar că relieful a favorizat armata turcă, care a stăpânit pe toata durata campaniei punctele cele mai înalte de pe peninsulă. Deşi reţeaua de ape curgătoare este abundentă pe toata peninsula, forţele aliate au cucerit numai porţiuni de teren unde apa potabilă lipsea cu desăvârşire.

CLIMA

Dacă în timpul iernii regiunea este bântuită de furtuni şi ploi abundente, vara precipitaţiile sunt aproape absente, iar râurile din peninsulă seacă. Din aceste considerente localnicii foloseau rezervoare de apă în care adunau apa de ploaie pentru a o putea folosi în perioadele de secetă. Majoritatea acestor rezervoare au rămas însă în mâinile turcilor, iar cele cucerite de aliaţi s-au epuizat rapid.

Hartă GIS a peninsulei Gallipoli Canakkale după Ayhan Saglam, Turcia

Regimul termic pr toata perioada bătăliei a fost cel de pe litoralul Mării Egee în lunile de vară, adică cald, uneori sufocant de cald. Căldura a determinat trupele să stea în tranşee dezbrăcate şi a favorizat înmulţirea muştelor şi a viespilor. Nu au lipsit însă ploi torenţiale care au transformat noroaiele din tranşee în calvarul ocupanţilor.

APROVIZIONAREA CU APĂ

Cărăuş Sich transportând apă pe linia frontului .
(foto Nzetc.org)

Lipsa apei a constituit o mare problemă pentru aliaţi pe timpul batăliei de la Gallipoli. Absenţa unor surse de apă potabilă în apropiere în cantităţi suficiente a facut ca aceasta să fie adusă tocmai din Egipt, de la Alexandria, cu vapoarele cisternă, de la peste 1500 de kilometri. În largul mării, departe de obuzele turceşti apa era pompată în barje, care erau îndreptate spre ţărm şi golite manual, mai ales noaptea pentru a fi ferite de tirul otoman. Apa pompată din barje ajungea în rezervoare de pe ţărm unde era depozitată şi de unde era transportată pe linia frontului cu catâri şi pe urmă de cărauşi indieni, pe sub focul infanteriei turceşti. 

Au fost situaţii când barjele au fost scufundate de tirul artileriei, sau perforate de schije, iar apa de mare s-a amestecat cu apa dulce. Din aceste considerente pe toata perioada bătăliei apa potabilă a fost raţionalizată la 2 litri pe zi de soldat şi ofiţer. Chiar şi aşa în perioadele de caniculă era total insuficientă. De cele mai multe ori apa era imposibil de băut ca atare. Nu ştim sursa de apa folosită în Egipt şi nici ce calităţi avea, dar transportată pe mare câteva zile, la temperaturi caniculare, manipulată de multe ori şi depozitată la soare, apa devene improprie pentru băut, ba chiar periculoasă. Cel mai frecvent aliaţii o foloseau pentru ceai, fierbând întrega cantitate primită şi consumând ceai, cu care uneori se şi bărbiereau. Din păcate fiertul apei era imposibil în tranşeele de pe linia frontului şi determina soldaţii să o bea ca atare. Apa a fost astfel una din căile de transmitere a infecţiilor hidrice dintre cele mai importante.

ALIMENTELE

Alimentaţia soldaţilor pe frontul de la Gallipoli a fost deficitară cel puţin în prima parte a bătăliei. Raţia zilnică a soldaţilor includea ceai cu gem dimineaţa, biscuiţi marinăreşti şi conserve din carne de vită la prânz şi gem cu biscuiţi seara. Rareori s-a putut găti carne de vită adusă cu vasele de aprovizionare, dar şi aceasta era de obicei sărată, carnea proaspătă fiind uşor alterabilă din cauza căldurii. În a doua parte a campaniei soldaţii au primit şi pâine, dar aşa cum au ironizat mai târziu ofiţerii ANZAC, meniul principal de la Gallipoli era constituit din bread and jam. 

Bread and jam
(foto Nzetc.org)

Oricum toate alimentele fiind conservate fie în sare, fie în zahăr necesitau lichide multe de băut, fapt ce accentua setea. Mai târziu ofiţerii au început să se aprovizioneze contra cost şi uzând de gradele lor, de pe navele de linie, în special cu brânză şi bacon. Fructele au lipsit cu desăvârşire, la fel şi legumele proaspete pe toată durata conflictului.

CONDIŢIILE DE IGIENĂ

Distanţa de la linia frontului păna la locul de debarcare a fost tot timpul mică, astfel că trupele retrase la odihnă din linia întâi puteau să se spele în mare. Noapte de noapte, sute de soldati aliaţi se bălăceau pe tăcute în apa mării răcorindu-se de căldura de peste zi. Din păcate pentru perioade mari de timp aceasta a fost singura modalitate în care s-au putut spăla. De spălatul pe mâini sau de schimbatul uniformelor nici n-a putut fi vorba. Dacă pentru ofiţerii din comandamente s-au putut face latrine, pentru soldaţii din tranşee acest lucru a fost imposibil. Se alegea un colţ mai ferit dintr-o tranşee unde combatanţii îşi făceau nevoile. Cel mai dificil era pentru bolnavii cu diaree şi dizenterie până erau evacuaţi spre navele spital. Adesea aceştia erau lasaţi să zacă în propriile excremente.

Cadavrele celor căzuţi în luptă au rămas în no man’s land zile în şir. Primul armistiţiu pentru ridicarea cadavrelor a avut loc la 24 mai 1915, la mai bine de o lună de la debarcare. 

Adunarea morţilor.
(foto Nzetc.org)

Transformate în cuiburi larvare de muşte, cadavrele sunt îngropate în viteză în pământul peninsulei. Unele sunt lăsate pe parapetul tranşeelor, căci orice tentativă de a le recupera poate costa viaţa unui soldat. Ambele tabere au lunetişti care vânează combatanţii din tabăra opusă în special ofiţerii, astfel că distinşii comandanţi umblă dezbrăcaţi de la brâu în sus. Se sapă şanţuri adânci de comunicaţie între tranşee şi punctele de comandă prin care să poată trece catârii cu alimente, apă, muniţie şi prin care să se poată evacua răniţii. La evacuare unul dintre ofiteri exclamă: arăt ca o hazna şi put ca un cimitir.

INSECTELE

Una din cele mai mari pacoste abătută peste soldaţii din tranşee sunt muştele. Milioane de muşte de cadavru fac viaţa imposibilă luptătorilor ambelor tabere. Muştele contaminează tot, apa, alimentele, se aşează pe orice gamelă, lingură sau cană, venind de pe excrementele împraştiate peste tot sau de pe cadavrele neridicate. Soldaţii fac corturi din foaie de cort pentru a se păzi de atacul acestora şi de cel al viespilor şi bărzăunilor, dar protejarea în acest fel este practic imposibilă în linia întâi. Muştele infectează orice rană cât de mică şi pînă ajung pe navele spital răniţii sunt dejă în stare critică.

SERVICIILE MEDICALE

Răniţii şi bolnavii sunt adusi pe braţe pe plajele de debarcare unde până la evacuare sunt îngrijiţi în corturi de medici militari şi câteva surori de caritate. Cei care scapă pâna noaptea sunt evacuaţi la bordul navelor spital din larg, cu ajutorul ambarcaţiunilor locale, sub tirul artileriei turceşti. Pe navele spital într-o căldură sufocantă răniţii sunt operaţi. Cei care mor sunt înveliţi în steagul patriei din care provin şi cu un sac de cărbuni legat de picioare, sunt aruncaţi în mare după ritualul marinaresc al îngropării pe mare. Când sunt pline de răniti şi de bolnavi navele spital se intorc în Egipt şi bolnavii sunt transferaţi pe uscat. 

Aspecte medicale ale bătăliei de la Gallipoli: bătălia terestră

Plajele de debarcare de la Gallipoli.

Eşecul campaniei navale a determinat luarea în calcul a posibilitaţii trupelor terestre de a debarca şi de a curăţi ţărmurile Mării Marmara de apărătorii turci, dar mai ales de artileria şi barajele de mine care ţineau pe loc marşul biruitor spre Istambul al navelor engleze. La 25 aprilie 1915 sub acoperirea unui puternic foc de artilerie al flotei britanice şi franceze trupele aliate încep debarcarea în peninsula Gallipoli. Vârful peninsulei, Capul Helles, este abordat prin 5 plaje de debarcare S,V,W,X,Y de trupe adunate din tot imperiul britanic. Găsim regimente englezeşti, galeze, irlandeze, scoţiene, indiene, dar şi trupe Gurka din Nepal, sau un regiment de voluntari din Palestina. Corpul expediţionar australian şi neozeelandez ANZAC (Australian and New Zeeland Army Corp) debarcă pe plaja Z în încercarea de a tăia peninsula la baza ei şi a încercui trupele otomale ca într-un cleşte.

Forţele aliate au în faţa lor trupele turceşti sub comanda lui Mustafa Kemal, (cel care va deveni ulterior primul preşedinte al Turciei moderne) şi o armata otomană experimentată în războaiele balcanice, şcolită de ofiţeri prusaci şi echipată de industria germană cu tunuri Krupp, mitraliere MG 08 şi carabine Mauser. Riposta aparătorilor turci va fi pe măsura patriotismului lor la care facea apel Kemal Atatürk: „Nu vă ordon să luptaţi, vă ordon să muriţi. În timpul cât voi veţi muri alţi soldaţi şi alţi comandanţi vor veni şi vă vor lua locul”. 

Plajele de debarcare vor fi acoperite cu cadavrele aliaţilor, iar pantele dealurilor de pe peninsula de cadavrele apărătorilor. Unele regimente turceşti rămase fără muniţie atacă la baionetă, altele dispar în luptă cu totul, cum ar fi celebrul regiment 57, în memoria căruia armata turca modernă n-a mai numit niciodata alt regiment cu acest număr, sau la fel de celebrul regiment Norfolk dispărut în totalitate (şi despre care se speculează de către fanii UFO că ar fi fost răpit de un OZN).

Atacurile succesive asupra localităţii Krithia sunt oprite la câţiva kilometri de plajele de debarcare, iar progresele trupelor ANZAC sunt îngropate sub un morman de cadavre. Deşi aliaţii suplimentează cu trupe frontul, nu se fac progrese semnificative şi pierderile de ambele părţi sunt foarte mari. În august aliaţii sprijina forţele australiene printr-o debarcare nouă la Suvla. Ambele forţe beligerante se îngroapă în tranşee şi pe măsură ce sunt aduse forţe noi de-o parte sau de alta se declanşează atacuri sângeroase. Războiul devine unul de tranşee, cu baraje de artilerie, atacuri de ambele părţi, acte de eroism de o parte şi de alta. În octombrie este clar deja că ofensiva bate pasul pe loc şi se decide retragerea trupelor aliate. Evacuarea se va întinde pâna la Crăciunul 1915 şi este studiată şi acum în marile academii militare ale lumii ca un mare succes militar, alături de alta evacuare reuşită, cea de la Dunquerque din 1940.

Pierderile de ambele părţi sunt imense: 400.000 de morţi şi răniţi, mai precis aliaţii au 44000 morţi şi 97.000 răniţi, turcii au 87.000 morţi şi 165.000 răniţi. Pentru turci cei prăpădiţi în bătalie devin martiri ai neamului şi numeroase monumente le cinstesc memoria. Ziua de 25 aprilie este ANZAC day în tot Commonwealth-ul în special în Noua Zeelanda şi Australia şi mii de excursionişti vin în Turcia la mormintele strămoşilor. Întreaga zona de conflict este un memorial în aer liber cu zeci de cimitire şi monumente şi a fost conservata impecabil de statul turc, care a refăcut tranşee, baterii de artilerie şi amplasamente militare.

Cimitirul de la plaja de debarcare ANZAC  (după Perthnow.com.au).

Aspecte medicale ale bătăliei de la Gallipoli: bătălia navală

BĂTALIA NAVALĂ

Am văzut că primele incursiuni ale navelor aliaţilor în strâmtoare au fost încununate de succes. Informaţi asupra faptului că turcii montau baraje de mine în strâmtoare aliaţii au decis sa distrugă în primul rând barajele de mina cu ajutorul dragoarelor sub protecţia tunurilor navelor de razboi. În primavara anului 1915 aliaţii deţineu peste 100 de nave concentrate în Marea Egee, din care 31 de cuirasate, 3 crucişătoare grele, 24 crucişătoare, 25 de distrugătoare, 8 monitoare, 14 submarine si peste 50 de nave de susţinere, transport, nava spital, torpiloare etc.

Prima insursiune serioasă care a implicat numeroase nave a fost cea din 18 martie 1915 când o armada imensă a intrat în strâmtori şi a început să bombardeze cu artileria de la bord fortificaţiile turceşti. Din pacate aglomerarea mare de nave într-o strâmtoare care pe alocuri măsura o milă marină nu permitea manevre rapide, iar artileria turcă avea baterii bine camuflate de-a lungul coastei care n-au fost lovite de raidurile aliate anterioare. Mai mult de atât cu o noapte in urmă plasaseră un baraj de mine în golful Erin Keri de pe tărmul asiatic, paralel cu uscatul, în singurul loc unde navele de linie puteau manevra mai uşor. Spre deosebire de restul minelor plasate noul baraj era constituit din mine de productie germană tip carbonit şi prima navă care face cunostinţă cu ele este cuirasatul francez Bouvet, situat în flancul drept al flotei aliate. Fiind un cuirasat pre Dreadnougth nava avea din construcţie erori de compartimentare aşa că în urma exploziei se produce o gaura imensa in cocă pe unde apa mării pătrunde in forţă determinând răsturnarea acesteia în cateva minute şi prinzând în capcana de oţel 660 de membri ai echipajului. Se pare că mina explodând la nivelul magaziilor de muniţii a indus în eroare comandanţii flotei aliate care au interpretat dezastrul ca fiind opera unei torpile şi nu şi-au retras navele din zonă. Drept urmare în aceiaşi zi vor mai fi lovite de mine înca trei cuirasate: Ocean,  Irresistible şi Inflexible.

Alte vase de linie Gaulois, Suffren vor suferi lovituri puternice din partea artileriei turce, dotate cu tunuri de mare calibru Krupp încât amiralii britanici decid retragerea flotei din strâmtoare. Strategia urmatoare va viza cucerirea dorturilor de pe ţarmul Marii Marmara printr-o operaţiune de debarcare pe plajele peninsulei Gallipoli, operaţiune care in final se va dovedi la fel de păguboasă ca şi atacul naval. 

Aspecte medicale ale bătăliei de la Gallipoli: cadrul general

La şfârşitul acestei luni se împlinesc 97 de ani de când Turcia a luat decizia de a se alătura forţelor Puterilor Centrale în primul război mondial. Intrarea Turciei în conflict a provocat noi probleme Aliaţilor împotmoliţi în tranşeele Europei. Calea spre Rusia fusese asftel închisă definitiv şi prin Marea Neagră, după ce Kaiserliche Marine închisese drumurile prin Marea Baltică.

La scurtă vreme Rusia, apoi Franţa şi Marea Britanie vor declara război Turciei. Mobilizând o armata uriaşă de aproape un milion de oameni, turcii deschid un al doilea front în Caucaz şi în Mesopotamia. Faptul că armenii se aliază cu ruşii în lupta împotriva turcilor determină din partea otomanilor luarea de măsuri dure, constând în deportarea a peste doua milioane de armeni, deportare care ulterior generează în masacre în care mor aproape un milion de armeni.

Pentru scoaterea Turciei din război la nivelul comandamentului armatei britanice se realizează mai multe planuri de invazie a Turciei pentru cucerirea strâmtorilor Dardanele şi Bosfor închise de Turcia şi ocuparea Istambulului. Expediţia reuşită a unei flote aliate compuse din două crucişatoare engleze: HMS Indomitable şi HMS Indefatigable şi două cuirasate uşoare franceze: Suffren şi Vérité care pătrund în strâmtoarea Dardanele în noiembrie 1914 fără să întâmpine o rezistenţă foarte mare în timp ce bombardează forturile turceşti, le dă speranţe englezilor că drumul pâna la capitala Turciei va fi ca o plimbare pe un vas de croazieră.

Nu ştiu nici trupele franceze nici cele engleze că strâmtoarea este ferecată de peste 10 baraje de mine subacvatice de producţie germană, la care se adaugă o plasă antisubmarin, o noutate pentru acea perioadă. Dar cea mai formidabila putere de foc se concentreaza pe uscat, atât în forturile care străjuiesc ca nişte pioni de şah malurile Dardanelelor cât şi în unităţile de artilerie mobile ascunse bine printre colinele acoperite cu vii şi livezi de măslini. Un nou raid al marinei britanice de asta dată în februarie 1915 îl face pe amiralul britanic Sir Hamilton Carden să trimită o telegramă primului lord al amiralităţii Winston Churcill în care-l anunţă că în 14 zile flota va ajunge la Istambul. Se va înşela cumplit, Istabulul „it’s a Long Way to Tiperrary”.

Amplasamentele artileriei turceşti în strâmtoarea Dardanele în 1915

RĂZBOIUL IGIENIŞTILOR

Încleştarea dramatică din cel de al II lea război mondial, dintre forţele germane expediţionare din Libia şi Tunisia, constituite în Afrika Korps, aflate sub conducerea legendarului feldmareşal Erwin Rommel (poreclit „Vulpea deşertului”) şi trupele britanice (mai corect ale Commonwealth-ului) staţionate în Africa, aflate sub comandă generalului Bernard Montgomery (poreclit „Monty” sau „Generalul spartan”), pare a fi privită dintr-un alt unghi acum la aproape 70 de ani de la desfăşurarea ei.

Cum a fost posibil ca trupele germane bine echipate şi bine antrenate, cu experienţă în alte teatre de război europene şi africane să fie învinse fără drept  de apel şi azvârlite în Mediterana? Cercetări recente¹ ale arhivelor armatei germane şi a celei englezeşti scot la iveală un alt adversar de temut cu care s-au războit ambele tabere în Africa: bolile infecţioase, cu precădere dizenteria.

Astfel se apreciază că în cel de al II-lea război mondial dizenteria a afectat câteva milioane de soldaţi determinate atât de dizenterie parazitară, cu amoeba Entamoeba hystolityca cât şi de shigeloză,  dizenterie bacteriană cu bacili dizenterici, Shigella dyzenteriae, Sh. Flexner, Sh. Boyd, Sh. Sonnei.

Aproximativ 45-50% din soldaţii germani şi italieni care formau împreună apărarea la El Alamein² erau suferinzi de dizenterie, atât bacilară cât şi amibiană. Numărul cazurilor de dizenterie înregistrate în ambele tabere din Africa de Nord a fost de 500.000, dar pierderile şi rezultatele nu au fost egale în ambele tabere. Care au fost cauzele acestor îmbolnăviri în masa ale combatanţilor de pe frontul african in al doilea razboi mondial? Cunoscându-se epidemiologia dizenteriei bacilare şi a celei parazitare putem spune fără greşeală că principala cauza a epidemiilor a fost lipsa de igienă, cu precadere a igienei apei, igienei alimentelor şi igienei deşeurilor umane.

            În Afrika Korps preocuparea pentru igienă şi prevenirea îmbolnăvirilor era uzuală, dar neadatpata teatrelor de operaţii din afara Europei. Armata germană spre deosebire de cea britanică nu luptase în colonii, nu avea experienţă în domeniul bolilor tropicale şi nici nu avea organizat un serviciu sanitar axat pe aceste probleme de patologie tropicală. Târziu când dizenteria a făcut ravagii în armata germană au fost înfiinţate „Filterkolonne”, „Wasercolonne” şi unităţi de „Wasserdistillation”, cu rol în aprovizionarea trupelor cu apă potabilă, însă măsuri privind protecţia sanitară a alimentelor şi eliminarea deşeurilor umane de toaletă nu au fost luate niciodată.

Spre deosebire de nemţi, britanicii cu ajutorul serviciilor medicale, prin intermediul regulamentelor medicale militare severe, au impus măsuri de igienă în primul rând legate de latrine, apoi de apa potabilă şi de alimente. Încă din secolul al-XVIII-lea au apărut în Imperiul Britanic³ primele manuale militare cu reguli de igienă militară. Astfel Sir John Pringle (1707-1782) considerat părintele igienei militare în lucrarea „Observation of the diseases of the Army in Camp and Garrieson” (1752) a impus primele regulamente în acest sens, care priveau printre altele acoperirea zilnica a deşeurilor din latrine cu pământ, drenarea periodica a latrinelor şi mutarea taberelor militare la apariţia cazurilor de boli diareice. Fundamentală este şi opera medicului militar Benjamin Rush, chirurg şef al armatei engleze din colonii: „Îndrumari pentru păstrarea sănătăţii soldaţilor” apărută in 1778 şi care cuprinde numeroase îndrumări privind igiena taberelor militare.

Montgomery instruit la cele mai înalte academii militare ale imperiului britanic avea cunoştinţe solide despre toate aceste reguli şi avea deja experienţa anilor petrecuţi ca şi comandant al unor unităţi militare britanice în Palestina, Egipt şi India unde fusese chiar instructor în Indian Army Staff College din Quetta. Experienţa sa în colonii unde se familiarizase cu patologia tropicală cazonă şi cu metodele de prevenire ale vremii, l-a determinat sa impună pentru soldaţii săi reguli stricte de igienă. Deciziile importante avea să le ia generalul Montgomery la sugestia medicilor militari britanici în domeniul igienei soldaţilor şi a bivuacurilor. Astfel fierberea şi clorinarea apei de băut, igiena personală a soldaţilor, cu accent în special pe eliminarea deşeurilor umane, au avut un rol important în prevenirea îmbolnavirilor prin dizenterie. Arderea zilnică cu petrol a gropilor latrinelor determina distrugerea muştelor din zonă, iar igienizarea taberelor recent părasite de inamic devenise obligatorie. O simplă ladă de muniţie cu capac găurit aşezată peste o groapă simplă în pământ era utilizată drept closet, dar accesul muştelor la conţinutul gropii era împiedicat printr-un capac din pânză de prelată. Acesta măsură simplă a salvat mii de vieţi de soldaţi britanici, împiedicând contaminarea apei şi a alimentelor prin vectori. Britanicii aveau deja experienţă în acest domeniu. În timpul bătăliei de la Gallipoli din primul război mondial înregistraseră 120.000 cazuri de dizenterie³.

Preocuparea generalului Motgomery pentru igiena soldaţilor a ajuns proverbială şi prin alte exemple, mai puţin „otodoxe”. În timpul celui de-al doilea război mondial trupele britanice cantonate la Tripoli în Libia aveau voie să frecventeze numai un singur bordel care era inspectat periodic de ofiţerii medici din stafful generalului.

DISCUŢII.

Dizenteria a însoţit toate marile războaie ele omenirii de la războaiele greceşti, la cele punice, cruciadel, războaiele napoleoniene, războiul de independenţă american, cel de secesiune, Marele Război, al doile război mondial şi celelalte conflicte care i-au urmat. Se apreciază că dizenteria a făcut mai mulţi morţi în războaie decât praful de puşcă, iar expresia îi aparţine lui William Osler cel ajuns Sir William pentru meritele sale în medicină:" dizenteria este mai fatală pentru armate decât praful de puşcă şi împuşcăturile".

Nu se cunosc date exacte despre victimele dizenteriei din războaiele antice sau medievale, ele se pot doar aprecia. Din memoriile combatanţilor războaielor napoleoniene, din perioada 1803-1815, s-a apreciat ca dizenteria a omorât de 8 ori mai mulţi soldaţi decât rănile de război. În timpul războiului Crimeii 1853-1856 morţii prin dizenterie au fost de trei ori mai mulţi decât prin cei împuşcaţi sau tăiaţi cu sabia. Statistici mai complete provin de la războiul americano-mexican⁴ în care 10.986 (88%) din pierderile de soldaţi americani (12.535) au fost cauzate de disenterie şi de la cel civil american unde 360.000 de americani s-au îmbolnăvit de dizenterie, înregistrându-se 21.000 de decese. Am amintit de Gallipoli unde trupele britanice înregistrasera 120.000 de cazuri de dizenterie.

În cel de-al doilea razboi mondial⁵ U.S. Army a înregistrat 34.000 de cazuri de amibiază  şi alte câteva mii bolnavi de shigeloză. Câţiva ani mai târziu în războiul Coreei armata americană înregistrează 78.979 cazuri de dizenterie, ceva mai puţine decat înregistra Franţa în razboiul din Indochina: 160.000 de cazuri. Câteva decenii mai tarziu târziu U.S. Army înregistra în Vietnam aproape 300.000 cazuri de dizenterie cu 9431 de decese, adică 16% din cele 58.236 de vieţi americane pierdute în război şi înscrise pe vecie în zidul de granit negru de la Vietnam Memorial Wall din Washington D.C.

CONCLUZII

„Triumful celei de-a treia armate” cum a fost numit impactul făcut de ravagiile bolilor infecţioase asupra combatanţilor de pe front de către Jeffrey S. Sartin⁶, profesor de boli infecţioase la Clinica Mayo din Minnesota este cunoscut şi demonstrat. În ciuda evidenţelor şi a măsurilor de igienă preventive bolile diareice, cu predilecţie dizenteria, afectează între 50-100°% din efectivele combatante, asa cum s-a constatat în urma războaielor din Golf şi cel din Afganistan. Din aceste considerente în prezent pe teatrele de operaţii sunt puse la dispoziţie soldaţilor sisteme de toalete chimice portabile performante.

În ce priveşte războiul din Africa, fără a ignora vitejia şi sacrificiul soldaţilor din ambele tabere, putem spune că razboiul a fost câştigat de cei care au avut igienişti mai buni.

BIBLIOGRAFIE

¹Derek S. Linton "War Dysentery" and the Limitations of German Military Hygiene during World War I, Bulletin of the History of Medicine - Volume 84, Number 4, 2010, pp. 607-639

² Gear G.D. „The Hygienic aspect of El Alamain Victory”, British Medical Journal, 384, 1944, 383-387

³ G.C. Cook: „Influence of diarhoeal disease on military and naval campaings”, Journal of thr Royal Society of Medicine, Volume 94, 2001, 95-97.

⁴ Vincent J. Cirillo: “More Fatal than Powder and Shot”: Dysentery in the U.S. Army During the Mexican War, 1846–48 Perspectives in Biology and Medicine - Volume 52, Number 3, 2009, 400-413.

⁵ Henry E. Meleney, US Army Medical Departament, Office of medical History, ch.23 Amebiasis

⁶ Jeffrey S.Sartin: „Infectious Diseases During the Civil War: The Triumph of the „Third Army”, Clinical Infectious Diseases, 1993, 16, 580-584.