Pe urmele hatmanului Mazepa la Galaţi: strada şi cartierul

Panoramare a falezei Dunării în perioada reconstrucţiei
centrului oraşului Galaţi
Foto de pe Vechiul Galaţi în imagini

Strada Mazepa pornea de la Vadul Sacalelor şi mergea paralel cu fluviul prin faţa Biserii Precista, despărţind-o pe aceasta de Fabrica de var I.G. Duca care era situată chiar pe marginea râpei. Dupa ce trecea de coşul de fum al fabricii de var, în dreptul Fabricii de Macaroane Zampirato strada se îndepărta de Dunăre înspre vest intersectăndu-se cu strada Roşiori cam prin dreptul actualei Şcoli nr. 28 "Mihai Eminescu" din Galaţi. 

Foto Vechiul Galaţi în imagini

Pe o alta hartă şi porţiunea dintre biserică şi strada Ghica Voda este trecută tot strada Mazepa, iar capătul superior se înfunda în strada Străjerului. Strada era în pantă, aşa cum o vedem în fotografia dr. Trepke din 1932 şi era pavată cu bolovani de râu şi borduri masive din granit. Cu excepţia celor doua fabrici amintite, pe ambele părţi ale străzii erau căsuţe frumoase cu mici grădini şi pomi fructiferi.

Harta oraşului Galaţi, probabil perioada interbelică
Foto Vechiul Galaţi în imagini

Când s-a pornit demolarea construcţiilor vechi din zona Vadului Sacalelor şi a început construcţia de blocuri, intreprinderea care construia, Trustul de Construcţii Galaţi şi-a amplasat pe str. Mazepa barăcile muncitorilor, cea mai apropiată de zona în care se construia. De aici şi-a tras numele cartierul de pe malul Dunării.

Moldovenii din Rusia

Am vorbit cu voi recent despre bătălia ciudată de la Stănileşti din 1711 dintre trupele otomane şi cele ruseşti ajutate de cazacii ucrainieni şi moldovenii lui Dimitrie Cantemir. Terminată prost pentru ruşi bătălia va fi totuşi mai dezastroasă pentru români: sultanul dă liber la pradă tătarilor şi turcilor în Moldova care vor jefui ţara şi vor determina pribegia a mii de moldoveni de frica robiei sau a masacrării de către turci. Primul care pleacă este domnitorul Moldovei care se va refugia la Petersburg cu toata familia şi un cerc de susţinători. Nu ştiu dacă domnitorul a plecat şi cu alt alai dupa el, dar ştiu că în acele vremuri cumplite fuga spre nord spre Rusia era mai sănătoasă decăt trecerea Carpaţilor unde stăpâneau catolicii, sau spre vest în Muntenia, unde trupele otomane faceau legea. De altfel Toma Cantacuzino, spatarul, care a luptat alături de Petru cel Mare va fugi şi el în Rusia cu căpitanii săi cu tot şi cu toate neamurile. Aceşti fugari au primit de la Petru cel Mare moşii la Harkov, Poltava,  în jurul Marii Azov şi spre capitala veche Moscova şi cea nouă Petersburg. Să adăugam la asta zecile de mii de robi pe care tătarii i-au dus peste Don, miile de salahori români cu care s-a construit cetatea Oceakovului si sutele de mii de moldoveni duşi în robie si vânduţi ca robi la Moscova de generalul Munich în 1739.
Exclud din aceasta enumerare calvarul românilor strămutaţi după anexarea Basarabiei în toate etapele sale, deosrece doresc să vă  semnalez o istorie interesantă.
Eram la Leningrad în 1981 într-o excursie organizată de B.T.T. (Biroul de Turism pentru Tineret) şi într-o frumoasă zi de august aveam în program o plimbare pe Neva. Ne-am urcat pe un vaporaş şi am facut pe canalele oraşului un tur al principalelor monumente. După ce s-a încheiat turul şi ghida noastră o moldoveancă isteaţă ne-a lăsat liberi, într-un capăt al vaporului admiram turnurile lui Isakievschii Sobor, departe de grupul meu galăgios, când am auzit în apropierea mea vorbindu-se într-o limba moldoveneasca cu un accent puternic două persoane.
- Oari şi grai grăiesc gălăgiţii şeia?
M-am întors spre cei doi barbati în vârsta de pe bancuţa vaporasului şi i-am salutat.
-Buna ziua sunteţi moldoveni? S-au uitat unul la celalalt şi schimbând între ei câteva priviri i-am auzit zicând:
-Oari şi vrea celovecu ista? Apoi spre mine:
- Noi nu-s moldovani, ruşi din Novgorod!
-Păi vorbiţi moldoveneşte!
-Asta grai la strabun a meu! Şi a mai zis ceva intr-un amestec ruso-moldavo-slavo-pe-cu-ta de n-am mai înţeles nimic.
Am aflat mai apoi de la ghida noastră Ludmila că sunt români mutaţi de sute de ani în Rusia care nu vorbesc decât între ei limba stramoşilor, în rest fiind complet rusificaţi şi ca religie şi ca obiceiuri. De fapt nu prea mai sunt români ci mai mult ruşi.

Pe urmele lui Mazepa în Galaţi: biserica

Am văzut că în 1963 autorităţile locale au dispus demolarea Bisericii Sf. Gheorghe utilizând mai multe metode, care mai de care mai barbare. Până în prezent sunt încă multe controverse cu privire la locul unde era aceasta biserică amplasată, aşa că pentru localizarea ei voi apela la fotografii vechi cu ajutorul prietenilor noştri de pe site-ul „Vechiul Galaţi în imagini”.

Una din cele mai vechi imagini ale portului Galaţi disponibile până în prezent este cea a gravorului austriac Jacob Alt din cartea Zweihundert Vierundsechzig Donau-Ansichten nach dem Laufe des Donaustromes von seinem Ursprunge bis zu seinem Ausflusse in das Schwarze Meer (Două sute şaizeci si patru de vederi ale Dunării de la originea sa la gura de vărsare în Marea Neagră, apărută la Viena în 1824-1826, din care un exemplar se păstrează în colecţia Academiei Române.

Galaţi înainte de 1825.

Nu putem identifica construcţia monumentală din centrul gravurii care pare o biserică, dar putem presupune ca turnurile gemene situate în aval aparţin Bisericii Maica Precista, care în acea epocă avea alta structură decât cea actuală, aspect menţinut cel puţin până în 1856, de când avem această gravură.

Biserica Precista în 1856.

Nu am cunoştinţă de vreo biserică situată mai sus de Maica Precista în acea perioadă aşa că nu pot face decât speculaţii. Una dintre ele este aceea că autorii, (pentru că alături de Jacob Alt au existat şi alţii) au inversat plăcile gravurii, situaţie în care Biserica Sf. Gheorghe ar fi în plin plan şi Precista imediat în amonte de ea.

Aceeaşi gravura a lui Jakob Alt inversată.

Dincolo de speculaţii avem o altă gravură din 1853 din timpul Războiului Crimeii, cu flota rusă în rada portului Galaţi. Imaginea este binecunoscuta şi aparţine celebrului gravor englez Edmund Evans, fiind publicată în Illustrated London News din 19.11. 1853.

Nave de razboi ruseşti in portul Galatz
gravura de Edmund Evans 1853

În prim plan în dreapta observăm turlele unei biserici cu o formă aparte, despre care presupun că este Biserica Sf. Apostoli Petru şi Pavel din port, construită în 1847, ceva mai în amonte turla inconfundabila a Bisericii Sf. Gheorghe şi probabil Biserica Precistă.

Putem spune că prima imagine clară a Bisericii Sf. Gheorghe o întâlnim în litografia semnată (posibil) J.F. Jungeanu '16, datând probabil de la începutul secolului al XX- lea unde turla bisericii este uşor de recunoscut.

Din aceeaşi perioadă datează şi prima fotografie, intitulată  Galatz (Roumanie) Vadul Bacalbaşa, care este datată 12.10.09, în care vedem în prim plan un barcaz care pleaca din port şi mai mulţi gură cască, iar în planul secund o saca trasă de boi, de unde deducem că Vadul Bacalbaşa era probabil altă denumire a Vadului Sacalelor. În plan îndepărtat se vede clar turla bisericii noastre unde a fost îngropat hatmanul Mazepa.

Galaţi, roumanie, Vadul Bacalbaşa

Imagini din Galaţi în care apare Biserica Sf. Gheorghe sunt puţine, mai jos este una probabil din din perioada interbelică.

Vedere din port

Ivan Stepanovici Mazepa şi Biserica Sf. Gheorghe

Ce se poate presupune mai departe despre soarta rămăşiţelor lui Ivan Stepanovici Mazepa este legat strict de istoria Bisericii Sf. Gheorghe. În 1881 s-a trecut la modernizarea oraşului şi toate mormintele din curtea bisericilor au fost mutate în cimitirul oraşului. Prin curtea bisericii care va fi pavată va trece o strada care va primi numele Mazepa şi care se va continua pe faleza superioară a Dunării prin faţa Bisericii Precista către strada Roşiori cu care se va uni, cam pe unde este acum Piaţa Ancora. Traseu acestei străzi ar fi cam pe unde este aleea de pe faleza din faţa Hotelului Faleza şi care se întindea cam până la restaurantul Pescarul, de unde cotea spre oraş din cauza Râpei.

Strada Mazepa fotografie din 1932 a dr. V. Trepke

Este posibil ca osemintele din curtea bisericii să fi fost mutate în cimitirul orăşenesc. În timpul copilăriei mele exista în Cimitirul Eternitatea un osuar în care se depuneau osemintele celor decedaţi şi dezgropaţi ulterior de familie sau de autorităţi. Osuarul se găsea în partea stângă a cimitirului, cam pe ultima alee, aproximativ pe direcţia Monumentului Eroilor din Primul Război Mondial. Cam prin 1962-63 când am văzut poate ultima oară acest osuar, el era sub forma unei bolte din piatră zidite prin a cărei uşă se vedeau teancuri de oase şi grămezi de cranii ale celor decedaţi, prilej pentru noi copiii de prin zona se ne înfioram de fiecare dată când le vedeam, mai ales primăvara de Paştele Blajinilor. Cred că osuarul a rămas până în anii ’70 în cimitirul gălăţean. Aşadar cred că osemintele hatmanului Mazepa din curtea Bisericii Sf. Gheorghe numai acolo puteau ajunge, teoria că prin taluzarea cu buldozerul a curţii bisericii ele ar fi putut ajunge în Dunăre, sau sub fundaţiile blocurilor de pe strada Aleea Mercur mi se pare o exagerare, chiar şi în 1962 când s-a înfaptuit nelegiuirea demolarii bisericii, oamenii erau totusi cu frica lui Dumnezeu şi dacă ar fi dezgropat oseminte le-ar fi transmis autorităţilor pentru reînhumare. Oricum aceasta ar fi fost a saptea înmormântare a nefericitului hatman căzăcesc.

Întorcându-ne la Mazepa unii autori cred că la 1881 s-a mutat numai placa de mormânt a hatmanului respectiv a lui Dereci-başa, osemintele rămânând in situ.  În 1932 cănd cercetatorul ucrainian V. Trepke vizitează Galaţiul după ce trecuse şi prin Bender, găseşte placa funerară în pridvorul bisericii Sf. Gheorghe şi o fotografiază, dar la acea dată pe locul unde fusese mormântul era deja o stradă.

Grav avariată de cutremurul din 1940 biserica este aproape abandonată, mai ales că în 1944 o dată cu devastarea zonei portului de bombardamentele ruseşti este lovită de o bombă de aviaţie şi rămâne fără acoperiş. În furia lor de dupa 23 august 1944, germanii în retragere din faţa tancurilor ruseşti aflate la Prut dinamitează aproape toate clădirile importante din centrul oraşului devastând zona din jurul bisericii.

Abia la 10 ani de la capitularea Germaniei încep lucrări modeste de reparaţii, dar ele sunt tărăgânate până în 1959 când va fi închisă definitiv şi lăsată în paragină. În plina epoca stalinistă Marele Prieten de la Răsărit nu trebuia deranjat de prezenţa în Galaţi a unei biserici în care fusese îngropat cel mai mare duşman al Rusiei ţariste, aşa că după ce a fost lăsată în paragină, în 1962 s-a trecut la demolarea ei. Nu se cunosc decidenţii, ei doar se pot doar presupune. Constantin Dascălescu era pe atunci secretar cu problemele organizatorice ale P.M.R. Galaţi, dar un rol important în impunerea unui plan de sistematizare a oraşului si a zonei l-a avut şi Gheorghe Apostol, pe atunci membru C.C. al P.R.M. şi poate şi Gheorghiu Dej care trăise mulţi ani în Galaţi unde se şi însurase şi unde avea în grija socrilor cele doua fete ale sale.

Odată decisă demolarea bisericii s-a trecut la fapte. S-au pompat la fundaţie mai multe zile zeci de tone de apă (unii afirmă că era chiar apă de mare adusă cu cisterna), până zidurile au început să se taseze şi să crape şi fiindca ele nu cădeau, a fost adus un remorcher, turla bisericii a fost legata cu cabluri de oţel şi trasă de romorcher spre Dunăre până s-a prăbuşit. Locul a fost nivelat cu buldozerul şi pe urmă s-a construit un bloc, aflat acum în spatele Hotelului Vega. Dacă osemintele hatmanului Mazepa au rămas sau nu pe malul Dunării rămâne în continuare un mister. Copacii din zona verde a Aleii Mercur care au cam aceeaşi vârsta cu blocul îşi trag seva din oasele obosite şi chinuite ale marelui hatman al Ucrainei, Ivan Stepanovici Mazepa. Să-i fie ţărna uşoară!

Movila din spatele Hotelului Vega din Galaţi
unde a existat curtea Bisericii Sf. Gheorghe din Galaţi

Copacii din zona verde a blocurilor de pe Aleea Mercur,
din spate de la Hotel Vega (în fundal) îşi trag seva din hatmanul Ivan Stapanovici Mazepa.

Soarta rămăşitelor lui Ivan Mazepa

Planul Bisericii Sf. Gheorghe din Galaţi.
În pridvor a fost montată pe peretele din dreapta placa funerara a lui Mazepa

În 1835 moare la Galaţi marele boier Dimitrie Dereci-başa, fost şef al portului şi obştea doreşte în semn de preţuire să-l îngroape în biserica Sf. Gheorghe. Cu acestă ocazie sub o lespede sunt găsite câteva oase şi un craniul despre care călugarii nu ştiu nimic, aşa că Dereci-başa este înmormântat în cripta lui Mazepa. Oasele stropite cu aghiazmă dupa ritualul ortodox vor fi puse într-un sac şi reînhumate lângă dregatorul gălăţean, sau poate după cum ştim ritualul ortodox, la picioarele lui. Va fi a cincea înmormântare a lui Mazepa, dar nu ultima. La 7 ani de la moartea lui Dereci-başa, familia acestuia purcede la dezgropanie, apoi la reînhumarea osemintelor în afara bisericii, cum erau noile porunci domneşti, mai precis în curte în partea dreaptă a intrării în biserică. Va fi a şasea înmormântare  a lui Mazepa. Cât despre piatra de mormânt ştim de la Mihail Kogălniceanu care a vizitat biserica în 1845 că ea fusese trimisă în dar fratelui fostului domnitor al Valahiei, Mihai Ghica care aveau o colecţie impresionanta de relicve istorice la palatul său. Posibila asemănare între blazonul hatmanatului cu un vultur monocefal şi cel al familiei Ghica care are un vultur cu o cruce in cioc au determinat trimiterea pietrei la Bucureşti la Palatul de lângă Plumbuita. Până a ajunge la Palatul Ghica stela funerară a sprijinit zidurile mânăstirii Precista din Galaţi, pentru ca pietrarii din oraş să cioplească pentru Dereci-başa o lespede din marmura albă cu aceleaşi însemne. Din exces de zel, sau poate din dorinţa de a sublinia că sub lespede odihnesc doi decedaţi, pietrarii au cioplit un vultur bicefal, asemănator celui austriac în locul unui vultur cu un singur cap.

Placa funerara cu vulturul bicefal (i se vede numai coada in cadru)
fotogtafiata de dr. V. Trepke in 1932

Biserica Sf. Gheorghe va rezista încă o sută de ani şi sunt mărturii ale existenţei mormântului lui Mazepa în pridvorul ei. La 1876 diplomatul francez A. D’Avril povesteşte că împreuna cu Mihail Kogalniceanu au vizitat Biserica din curtea mânastirii transformate în Şcoală Comercială de Cuza Voda şi a văzut la intrare o lespede de marmora alba cu textul: Dimitrios pacharnic diroksic inpace 1835, octombre 2,  care avea deasupra stema vulturului bicefal. Un an mai târziu în 1877 viitorul regizor ucrainian Mykola Tobilevyci, pe atunci tânar ofiţer aflat în armata ţarista, în drum spre Plevna, va da întâmplător peste mormântul lui Mazepa inscripţionat pe placa de marmura alba cu litere latine din alamă: Aici hodineşte Ivan Stepanovyci Mazepa hatmanul slăvitei oşti zaporojene de jos şi al intregii Ucraine.

Aceasta ar fi ultima relatare scrisă despre mormântul lui Mazepa. Exista multe legende însă, pe care le vom vedea mai târziu.

Chinurile postmortem ale hatmanului Mazepa

Biserica Sf. Gheorghe din Galaţi la începutul secolului XX.

În ce priveşte unele relatări despre moartea lui Mazepa şi numeroasele lui înhumări, am un punct de vedere diferit de cel al majoritaţii autorilor care au tratat acest subiect, începând cu cronicarii moldoveni. Să începem cu Nicolae Costin, fiul cronicarului Miron Costin, care afirmă: corpul a fost dus la Galaţi şi înmormântat la mănăstirea Sfântul Gheorghe, dar el nu şi-a găsit acolo odihnă. Se spune că turcii au scos sicriul din mormânt cu ocazia răzmeriţei din timpul domniei lui Dumitraşcu Vodă, când locuitorii Galaţiului au fost supuşi şi au aruncat osemintele hatmanului pe malul Dunării şi, nici după moarte, nu l-a primit pământul.  Este de aşteptat ca un aliat al lui Cantemir care-l numise chiar hatman (şef al armatei) să fie de partea ruşilor în conflictul Mazepa-Petru cel Mare. Astăzi se cunosc meritele pe care le-a avut Nicolae Costin în influenţarea domnitorului moldovean de a alege tabăra rusescă în conflictul din 1710, terminat cu devastarea Moldovei de către tătari, dar nu voi analiza partizanatul cronicarului, ci obiectivitatea relatării. Mazepa murise în 21 septembrie 1709 şi fusese înhumat a doua oară câteva luni mai târziu când mormântul îi fusese jefuit probabil de tătari. Anul urmator este transportat la Galaţi unde este înhumat a treia oară la 18 martie 1710. Ori rangul lui Mazepa şi averea colosală pe care acesta o avea au determinat probabil familia şi fidelii lui ca după deces corpul hatmanului să fie înbalsămat. De altfel se pare că între data decesului şi cea a înmormântarii consemnată de unii conducatori ai cazacilor ar fi fost un interval de zece zile, fapt ce ar pleda pentru îmbălsămare. Ori până la mutarea la Galaţi a rămăşiţelor hatmanului nu trec decât câteva luni (iarna lui 1709-1710), timp în care corpul nu avusese timp să putrezească. Chiar şi anul de la a treia înhumare şi până la profanarea mormântului de către tătari (iulie 1711), pare puţin pentru ca din hatman să rămână doar scheletul, pe care oamenii hanului să-l împrăştie.

Un raţionament similar am şi faţă de afirmaţiile unui alt cronicar, anonimul care a scris Cronica Ghiculeştilor:....după ce Dumitraşcu Vodă a părăsit Iaşiul, iar generalul Ren, Brăila, tătarii au început să ocupe partea a Ţării de Jos. Unii dintre ei, unindu-se cu turcii, au atacat, fără acordul marelui vizir, oraşul Galaţi, i-au supus pe toţi locuitorii acestuia, i-au închis în mănăstire, luând de acolo toate obiectele găsite. Cu toate că această localitate a cunoscut multe invazii, o asemenea robie şi devastare Galaţiul nu a mai cunoscut, deoarece tătarii nu numai i-au supus pe creştini şi au jefuit averea mănăstirilor, dar au dezgropat şi mormintele, bănuind că oamenii şi-au ascuns în ele lucrurile lor de preţ. Atunci au deschis şi mormântul hatmanului Mazepa, săpat în mănăstirea Sfântul Gheorghe, şi au aruncat osemintele lui pe malul Dunării.

După cea de a patra sa înhumare Mazepa se va odihni în sfârşit timp de mai bine de o sută de ani, vizitat din când în când de personalităţi din lumea cazacă în drum spre Ierusalim sau spre Ţarigrad. Paşii care trec peste lespedea mormântului şterg treptat numele hatmanului şi numai cu mare greutate peste ani se mai pot distinge blazonul lui Mazepa şi vulturul monocefal. Numeroasele războaie ruso-turce din secolul XXVIII şi începutul seolului al XIX-lea împiedică cazacii alungaţi de la casele lor de împărăteasa Ecaterina a II a să mai treaca pe la mormânt şi astfel se uită cine zace sub lespedea de piatră. Biserica şi mânăstirea cad şi ele în uitare şi o dată cu domniile fanariote sunt populate de călugări greci, ajungând nişte dărăpănături neîngrijite. 

Biserica Precista din Galaţi

Hatmanul Mazepa la Galaţi

Biserica Sf. Gheorghe din Galaţi
unde a fost înmormântat hatmanul Mazepa în 18.03.1710

În vecinătatea Vadului Sacalelor şi a medeanului Pieţii Vechi s-au ridicat în perioada medievală două biserici surori, ambele construite cu piatra adusă de la castrul roman de la Tirighina. Una din ele a fost dedicată Maicii Domnului, iar cealaltă Mormântului Sfânt. Este vorba de Maica Precista şi respectiv de Sf. Gheorghe. Ambele au avut în jurul lor fortificaţii unele din ele construite încă de negustorii genovezi care aduceau în corabii la Galaţi marfurile occidentului şi plecau înapoi cu blănuri, cereale şi animale. Deşi bisericile au aparut pe vremea lui Ştefan cel Mare, fiind probabil construite chiar în timpul domniei lui, iniţial din valătuci şi acoperite cu stuf, incendiile, incursiunile turcilor şi ale tătarilor le-au distrus de mai multe ori, ele fiind refăcute mereu de locuitorii târgului. Despre Biserica Mânastirii Sfântul Gheorghe cu hramul Mormântului Sfânt de la Ierusalim ştim că a fost reconstruită în 1664 pe vremea domnitorului Eustatie Dabija. Era una din cele 6 biserici moldovene care era scutită de dări către domnie, fiind dedicată Mormântului Sfânt, în schimb trimitea din veniturile sale direct la Ierusalim bani pentru întreţinerea Bisericii Sfântului Mormânt.

Când rămăşitele hatmanului Ivan Mazepa au ajuns la Galaţi au fost reînhumate în Biserica Mânastirii Sfântul Gheorghe cu hramul Mormântului Sfânt de la Ierusalim, după unii autori la solicitarea turcilor, care susţineau că aprobarea padişahului era ca hatmanul să fie îngropat în Biserica Mormântului Sfânt, fără să se specifice locaţia acestuia. Oricum era riscantă o traversare a Dunării urmată de trecerea convoiului mortuar prin teritoriile otomane până la un port mediteranean, aşa că fidelii hatmanului au luat decizia cea mai corectă de a-l reînhuma la Galaţi. Din averea hatmanului s-a facut o danie către mânastire, pentru întreţinerea mormântului şi pomenirea veşnică a răposatului, care a fost înhumat într-o criptă zidită din cărămidă peste care s-a aşezat o lespede cu numele hatmanului, stema lui proprie şi stema hatmanatului Ucrainei, un vultur cu un singur cap, cioplită probabil la atelierele Bisericii Maica Precista.

Din păcate liniştea celui plecat la Domnul nu va dura mult. În 1711 Dimitrie Cantemir şi protectorul sau Petru cel Mare sunt învinşi la Stănileşti de către turci. Despre bătălia de la Stănileşti una din cele mai ciudate din războaiele ruso-turce ştim de la cronicarii moldoveni amănunte. Trupele ruseşti trec Nistrul la sfârşitul lunii iunie 1711 pe o caniculă cumplită şi o secetă serioasă, care afectează înaintarea soldaţilor şi a animalelor şi mărşăluiesc spre sud pentru a se întâlni cu armata moldovenească plecata din Iaşi sub comanda domnitorului moldovean. Forţele antiotomane formate din armata rusă, cazacii lui Skoropansky şi moldovenii lui Cantemir sunt în inferioritate numerică, după unii autori doar 38000 de oameni faţă de cei 190000 de adversari din care 100000 de turci comandaţi de Marele Vizir Baltaci Mehmet-paşa şi 90000 de tătari din Hanatul Crimeii comandaţi de hanul Devlet II Ghiray. La eroarea de a deschide un al doilea front în sud pe lângă Marele Război din Nord, Petru cel Mare mai adaugă una: trimite un corp expediţionar către Brăila sub comanda generalului Ren, pentru a intercepta grosul armatei otomane. Este posibil ca expediţia lui Ren să fi avut drept scop cucerirea Galaţiului şi confiscarea cadavrului hatmanului Mazepa, pe capul căruia Petru cel Mare pusese o mare recompensă viu, sau mort. Oricum grosul armatei turce cantonate în Dobrogea trece Dunărea în aval de Galaţi pe la Vadul Obluciţa la travers de Isaccea, cam pe unde de la Darius încoace au trecut toate armatele care au intrat în Dacia sau în Ţările Române şi iau direcţia nord, spre a intersecta oastea rusească.

 Deşi din primele ciocniri cel mai şifonati ies turcii, superioritatea armatei turce şi dotarea în tehnică de artilerie înclină balanţa pentru otomani. Ştim de la cronicarul Ion Neculce că ruşii si moldovenii: erau de toata oastea 50000 şi aveau 52 de puşci. Şi cât şi era oaste mai mult era bolnavă, flămânda şi obosită. Iară turcii era cu vizirul 400000, fără poiedia tătarilor şi avea 400 de puşci, oaste hrănită şi îngrijită bine. 

Este evident că cronicarul moldovean exagerează în favoarea noastră numărul turcilor, pentru a scuza înfrângerea ruşinoasă a coaliţiei antiotomane, dar este de remarcat superioritatea în artilerie (puşci= tunuri) a otomanilor. Tocmai bombardamentele intensive ale artileriei turceşti sunt cele care fac ravagii printre ruşi, aşa că după câteva zile de lupte şi pierderea a doi generali, Petru cel Mare cere pace, care se va consemna într-un tratat umilitor pentru Rusia. De ce Baltaci Mehmet-paşa n-a continuat lupta pentru a-l pune pe ţar într-o colivie aurită şi a-l expedia la Ţarigrad nu ştim, poate soarta Europei şi a lumii ar fi fost alta astăzi, dar cele 6000 de pungi de galbeni primite în dar de vizir pot fi o explicaţie. În definitiv turcii au inventat ciubucul şi bacşişul.

Ciubuc ia vizirul şi de la locuitorii bogaţi ai oraşului Galaţi pentru a fi feriţi de pedeapsa trădării lui Dimitrie Cantemir şi le va promite protecţie. Din nefericire pentru oraş şi pentru Mazepa, hoardele tătăreşti rămase în afara afacerii cu pungile cu galbeni doresc să-şi scoata pârleala prădând oraşul Galaţi în care intră la sfârşitul lunii iulie, devastând bisericile, jefuind dughenele şi închizând locuitorii care nu apucaseră calea pădurilor şi a bălţilor, în Mânăstirea Sf. Gheorghe pe care o prăduiesc de podoabe. Pentru a fura aurul celor îngropaţi în biserică tătarii sparg pietrele de mormânt, inclusiv piatra de mormânt a hatmanului Mazepa şi răscolesc mormântul, iar apoi în furia lor aruncă oasele celui care îi învinsese de atâtea ori, în Dunărea care curgea în spatele râpii ce marginea mânăstirea.

Dupa plecarea invadatorilor cazacii lui Mazepa risipiti prin Galaţi  adună os cu os şi îl înhumeaza din nou în biserică, a patra înhumare, dupa cele două de la Varniţa si cea din Galaţi. Va urma şi o a cincea înmormântare 125 de ani mai târziu.