Am crescut cu salvarea la poartă. Nu c-aş fi fost bolnav, Doamne fereşte, dar Staţia de Salvare şi Aviasan, căci aşa se chema Ambulanţa pe vremuri îşi avea sediul în mahalaua noastră, pe strada Tecuci, la câţiva paşi de casa copilăriei mele. Cum în curtea Salvării de pe strada Tecuci nu puteau intra decât câteva maşini, majoritatea ambulanţelor stăteau înşirate la noi pe stradă, la umbra arţarilor bătrâni, în aşteptarea solicitărilor venite de la oamenii bolnavi. Eu mai aveam încă un avantaj faţă de restul plodurilor de la mine din mahala: tata lucra ca oficiant sanitar pe salvare şi-i cunoşteam bine pe toţi şoferii şi pe toate cadrele medicale care lucrau în acest serviciu. În acea perioadă la Salvare lucrau aproape numai oameni care făcuseră vreo boroboaţă pe undeva prin alte activitati medicale şi care fuseseră exilaţi la acest serviciu greu şi foarte solicitant. Din aceste motive i se mai spunea în glumă “batalionul disciplinar”. Nu toţi oamenii de acolo făcuseră abateri profesionale.. Unii fuseseră închişi, cum era de exemplu tata, sau nenea Marius, un şofer care fusese ofiţer pe unul din submarinele româneşti, dar care fusese încarcerat mai mulţi ani la Aiud, la Gherla şi la Canal pentru o simplă glumă făcută pe seama calităţii unei sticlute de penicilină. Invitat de medicul militar al unităţii de marină unde lucra, după ce fusese vărsat de pe submarinul confiscat de Armata Roşie, la o cana de ceai la infirmeria unităţii, nea Marius făcuse o remarcă maliţioasă la adresa produselor ruseşti. Atunci când mutând nişte sticlute de penicilină dintr-o cutie medicul a scăpat una pe jos, nea Marius a ridicat sticluţa de pe jos întreagă şi uitându-se la ea a văzut pe etichetă că era produsă în Franţa. Pe vremea aceea noi nu făceam penicilină ci importam. Şi neştiind cu cine are de-a face, nea Marius întinde sticluţa doctorului militar şi râzând îi spune: “Se cunoaşte că e sticlă franţuzească, că dacă era rusească se spărgea de mozaic”. Atât. Nu “Jos Stalin!”, nu “Huo Gheorghiu Dej!”. Nu “Jos comunismul!” Nu “Sa vină americanii!”. Medicul militar l-a turnat la CI-stul unităţii (ofiţerul de contrainformaţii) şi i s-a deschis un dosar de supraveghere. Timp de un an şi jumătate a fost urmărit ca duşman al poporului sovietic, i s-a violat corespondenţa, i s-au împlântat în anturaj informatori şi provocatori şi au fost căutaţi oameni din echipajul submarinului pe care lucrase şi luptase, care să declare că nea Marius, pe când era ofiţer, scufundase alături de ceilalţi membri ai echipajului mai multe nave sovietice într-un chip mişelesc şi laş, ucigând cu sânge rece civili şi soldaţi ai Armatei Roşii. Apoi a urmat arestarea şi percheziţia la care i s-au găsit cărţi interzise datând din perioada burghezo-moşierească, ba chiar şi medalii primite de la autorităţile regale române pentru crimele făcute împotriva poporului sovietic frate şi prieten. A urmat Tribunalul militar, puşcăriile comuniste unde a stat ani buni şi apoi Canalul. De la Canal este mutat iarna într-un lagăr de deţinuţi politici din Delta Dunării, la Periprava, la tăiat de stuf şi profitând de un moment de neatenţie al gardienilor evadează prin stufărişuri şi dispare în Deltă. Trăieşte peste iarnă ascunzându-se în bordee mâncând numai papură, broaşte şi peşte sărat de prin colibele pescarilor, fără foc, fără haine în afară zeghei de puşcăriaş, vânat ca un animal de patrulele de miliţieni şi de pescarii lipoveni de dragul recompensei. Reuşeşte să supravieţuiască până în primăvară, doar cu ce-i dădea balta şi treptat începe să se deplaseze din mijlocul deltei către Tulcea, umblând numai noaptea şi ascunzându-se ziua. Cam pe vremea plugului iese din măruntaiele bălţii slab ca un ţâr şi cu o barbă ca de lipovean şi înţolit cu nişte haine furate de pe gardul unei gospodarii o apucă pe drumul Isaccei, cu gând să ajungă acasă la Galaţi. Pe tot câmpul de lângă Somova nu este decât un tractor care ara pământul şi un altul care cară o remorcă plină cu maldare de stuf. Când tractorul trece pe lângă el din remorcă îi sar direct în cârcă mai mulţi miliţieni, care-l leagă cu o funie, apoi îl bat pe rând cu un capăt de odgon ud până obosesc, lăsându-l plin de sânge şi aproape mort, în noroiul drumului. Pentru evadare a mai primit un supliment de ani de puşcarie şi încă o bătaie soră cu moartea în carcera în care a fost pedepsit. A fost eliberat prin decret în 1964 odată cu majoritatea detinitilor politici. A ramas toată viaţă lui un om modest şi retras. Nea Marius vorbea rar cu colegii lui şoferi, care nu se prea îngrămădeau să-i fie prieteni datorită faptului ca era un fost “politic”, dar şi datorită faptului că nu punea gura pe băutură, ceea ce părea anormal pentru restul băieţilor care dădeau o fugă după ce luau salariul la “Bors”, sau la “Prutul”, două cârciume populare din mahala. Se împăca bine însă cu tata care fusese şi el închis mai mulţi ani în temniţele comuniste şi cu toate colegele noastre pentru ca era singurul şofer care le vorbea politicos şi le însoţea prin noroaiele de pe uliţele satelor sau prin cotloanele întunecate ale mahalaleor din oraş, ajutandu-le sa-şi care geanta, sau targa .
Eu l-am cunoscut bine în perioada când am lucrat după armată ca asistent medical la Staţia de Salvare, înainte de a intra la facultate şi am făcut multe drumuri lungi cu el în judeţ. El mi-a atras atenţia că în colectivul ăla mic, era cineva care turna la Securitate, fusese turnat inclusiv tata, că asculta la aparatul de radio din staţie postul Europa Liberă. În drumurile noastre după cazuri în toate părţile judeţului nea Marius mi-a povestit pe larg prin ce trecuse şi câte suferise. S-a prăpădit la puţin timp după Revoluţie şi n-a apucat măcar să se bucure de avantajele pe care i le conferea statutul de fost deţinut politic. Am să ţin minte cât o trăi privirea lui albastră de culoarea unei mări sudice în care nu apucase să ajungă niciodată cu submarinul lui, glasul liniştit şi calm şi gestul cu care îşi ascundea mereu cărţile din care citea, sub pătura aşternută pe capacul motorului din ambulanţa care strălucea mereu de curăţenie, când ne întorceam de la caz.
- De ce ascunzi cartea nea Marius, ţi-e ruşine că citeşti?
- Nu domnu’ Emil vreau s-o protejez. Când las maşina în staţie, cineva foarte curios, o deschide pe furiş să vadă ce mai citesc, dacă nu citesc ceva subversiv, probabil să raporteze la Securitate. Din păcate este cineva care nu se spală pe mâini şi-mi pătează cartea cu labele murdare de ulei de motor. Ori cărţile sunt cea mai mare bucurie a mea, dacă n-a vrut Dumnezeu să-mi de-a copii. Adică Dumnezeu o fi vrut el, dar n-au fost de acord anchetatorii comunişti. Când m-au arestat m-au bătut cu creionul şi cred că de aia n-am mai putut avea copii cu soţia mea.
- Cum adică să te bată cu creionul?
- Simplu. Te culcau pe o masă şi îţi legau mâinile şi gleznele de picioarele mesei cu frânghia. Apoi îţi dădeau pantalonii jos şi cu o sfoară petrecută peste testicole ţi le ridicau în sus între fesele desfăcute şi te loveau peste testicule cu un creion. Durerea era atât de insuportabilă ca leşinai, dar ei nu erau mulţumiţi dacă nu le dădeai nume, adrese, sau dacă nu declarai ce ţi se dicta şi te loveau din nou. După aia îţi eliberau mână dreaptă să semnezi declaraţiile scrise de ei şi dacă refuzai te pocneau din nou cu creionul. Preferai să te bată cu vâna de bou, sau cu funia udă decât să te bată cu un creion.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu