Specii invazive de ţânţari în Europa

Zone europene identificate drept locuri invadate de ţânţari extraeuropeni
(în roşu)

O nouă ameninţare de sănătate publică bate de ceva timp la portile Europei. Specii exotice de ţânţari asiatici (Aedes albopictus, A. japonicus, A. koreicus), africani (Aedes aegypti), americani (A. atropalpus, A. triseriatus), par a se adapta uşor la climatul din unele ţări europene şi tind să-şi extindă arealul pe bătrânul continent. De ce ar fi această invazie o problemă de sănătate publică? Din cauza bolilor pe care le pot transmite femelele (hematofage) din aceste specii de ţânţari atunci când înţeapă, în mod frecvent ARBO-viroze (Arthropod-Born Viroses), manifestate clinic în special ca şi encefalite acute, dar şi parazitoze, ca de exemplu filaria, în care sângele persoanei infectate de ţânţari va fi invadat de viermi inelari ca nişte fire de aţă. Atât encefalitele cât şi filariozele pot afecta atât oamenii cât şi animalele domestice, inclusiv cele de companie, motive pentru care autoritaţile de sănătate publică au introdus modalităţi de supraveghere a circulaţiei acestora şi metode de combatere la fel de energice ca pentru ţânţarii anofeli care transmiteau malaria.

Primele invazii s-au inregistrat în ţările mediteraniene, pe teritoriile vecine zonelor portuare şi aeroporturilor. Franţa, Italia, Spania şi Grecia au fost primele invadate, dar populaţii de astfel de ţânţari au fost înregistrate şi în Germania, Olanda (mai corect spus Netherlanda), ba chiar şi Elveţia. Este evident că rata de supravieţuire şi de multiplicare a acestor insecte este net mai ridicată în ţările cu climă caldă, dar estimările arată că nu vor fi iertate de invazie nici ţările cu climă temperată din nordul continentului. Iată de ce toate ţările europene periclitate au trecut la supravegherea sistematica a invadatorilor, serviciile de sănătate municipale din aceste ţări capturând tănţarii adulţi şi ouă de insecte pentru identificare taxonomică, identificare ADN şi identificarea sensibilităţii la insecticide, deoarece unele linii „importate” în Europa de ţânţari vin deja din zonele de origine cu o rezistenţă dobândită la unele insecticide, folosite abuziv în agricultura în ţările de origine.

Ce se întâmpla la noi? După un deceniu de la înfiinţare, laboratoarele de vectori şi regimul pesticidelor din direcţiile de sănătate publică judeţene au fost desfiinţate (acolo unde totuşi s-au înfiinţat), iar de problema vectorilor (insecte şi alte animale care transmit boli) nu se mai ocupă nimeni. Citeam mai de mult într-o lucrare că după deceniile de luptă antipaludică (împotriva malariei) din anii ’50-’60, când prin acţiuni sistematice şi intensive au fost distruşi vectorii malariei: ţânţarii anofeli, populaţia de ţânţari anofeli s-a refacut complet în 30 de ani, la sfârşitul mileniului fiind exact ca după război. Numai lipsa surselor de malarie (bolnavi acuţi sau cronici), face ca malaria să nu reapară, dar ea pândeşte după uşa lăsătă larg deschisă de emigraţia ilegală intensă din ultimii ani şi de impotenţa autoritaţilor.

În contrast cu nepasarea de la noi, alte guverne responsabile pentru soarta cetăţenilor au pus la punct ghiduri şi metodologii sofisticate de supravehere şi control al acestei invazii de ţânţari din specii aliene. Nedherlanda care are întinderi uriaşe de luciu de apă (20% din suprafaţă) este un model de astfel de ţară.

Un exemplu tot în acest sens este blogul Serviciului de Supraveghere al Ţânţarilor din zona Pineda del Mar, de pe coasta catalană a Spaniei, care poate fi un model instructiv pentru orice autoritate publica din România.

Programul şi strategia de luptă împotriva ţânţarului tigru (A. albopictus).

Vizita ambasadorului Kutuzov la Galati în aprilie 1794

Ioan Christian Struve : Vizita lui Kutuzov la Galaţi în 1794 din volumul "Călători ruşi în Moldova şi Muntenia", de Gheorghe G. Bezviconi, editura Institutului de Istorie Naţională a României, Bucureşti 1947.
”Oraşul, ridicat din ruinele sale(1), înfăţişa un aspect vesel şi însufleţit. Luntrile cu morun descărcau la maluri, o mulţime nesfârşită de lucrăltori cioplea, aduna şi aşeza lemne pentru corăbii. De departe se vedeau numai ascuţitele vârfuri de clopotniţă ale numeroaselor biserici, înşirându-se până departe în marginea apei. Boierimea intreagă le ieşi intru intâmpinare, în lungile lor caftane(2), cu clasicul işlic invălit cu piele de astrahan, umbrindu-le feţele mai mult sau mai putin bărboase, pe când puţinele tunuri ale oraşului întovălvărăşau cu bubuitul lor sunetul clopotelor de la biserici. 
Secretarul lui Şuţu(3), un oarecare Kodrik(4), salută pe Kutuzov(5) în numele stăpânului sau. 
Interiorul portului era plăcut prin gospodăreasca şi îngrijita curăţenie a caselor de lemn, cu lungi acoperişuri sfârşte prin streşine: patru, singure patru case de piatra, priveau de sus pe umilele şi fragilele lor vecine. Într-una din acestea, cea mai frumoasa, Kodrik pregătise conacul ambasadorului, a cărui suită fu împărţită pe la curatele căsuţe cu îmbelşugata streşină.
Lungi şiruri de dughene împrejmuiau toate străzile neregulate ale oraşului. Singura petrecere a streinilor fu un început de pârjol, foarte primejdios în acest târg de lemn, stins îndata de oamenii solului şi o excursie la Gherghina(6), cetatea de lângă Siret, unde ochii călătorului, păianjeniţi de minunatul vin din împrejurimi, trebuiră să se încurce deseori în citirea inscripţiilor de pe vechile medalii aflate cu acest prilej.”

N.B. Struve l-a însoţit pe Mihail Kutuzov numit în 1793 de către ţarul Pavel I, ambasador la Rusiei la Constantinopole, ocazie cu care va călători prin Moldova şi Muntenia în drum spre capitala otomană. La întoarcere de asta dată prin Dobrogea, Kutuzov trece Dunărea pe la Măcin la Brăila şi la 27 aprilie 1794, intră în Galaţi în bubuielile tunurilor şi sunetul clopotelor din biserici.
1: oraşul fusese ars din temelie în ziua de 1 mai 1789 când trupele ruseşti de sub comanda generalului Kamenski, care asediind Galaţiul dau foc caselor de lemn şi trec prin foc şi spadă locuitorii.
2: moda pantalonului a fost introdusă în ţările române pe filiera rusească, unde va înlocui şalvarul în timp ce redingota de inspiraţie occidentală va lua locul caftanelor. Işlicul era o căciulă mare îmblănită şi decorată cu blăniţă de animale rare, purtată atât de femei cât şi de bărbaţi, în orice anotimp ca un semn al rangului social. Vor dispărea fiind înlocuite de pălării in secolul următor.
3: Mihai „Draco” Şuţu, domn al Moldovei între 1793-1795, unul dintre domnitorii fanarioţi (grec din Fanar din familia Soutzos), care a schimbat de mai multe ori tronurile Moldovei (2 domnii) şi ale Munteniei (3 domnii). Numele de „Draco” nu are legatură cu stindardul dacilor şi nici cu voievozii munteni din linia lui Mircea cel Bătrân (Vlad al II-lea Dracul, Vlad al III-le „Ţepeş”), unde numele le vine de la faptul ca făceau parte din Ordinul Dragonului, ci din faptul ca fusese „dragoman” al Înaltei Porţi, adică traducător al sultanului pentru solii creştinatăţii.
4: Kodrik, sau Codric, secretar al domnului Moldovei
5: Kutuzov Mihail, om de stat rus, recunoscut pentru meritele sale în războaiele napoleoniene, dar si pentru activităţile diplomatice desfăşurate în timpul conflictelor ruso-turce. A fost ambasador la Constantinopole şi la Berlin si a guvernat mai multe provincii ruseşti sau supuse de ruşi.
6: Gherghina: denumirea veche a satului Bărboşi de la confluenţa Siretului cu Dunărea, actuala Tirighina, unde a existat castrul roman de la „Capul Boului”, aflat acum in ruină. Sunt teorii cum că Gherghena, Gherghiţia, Gherghia sunt legate de resedinţa regală a unei populaţii din vremea războiului troian.
Gheorghe G. Bezviconi a scris aceste pagini in 1947, in perioada cand "Stalin si poporul rus, libertate ne-au adus", sarind anumite fragmente din lucrarea lui Struve aparuta la Paris in 1801, de exemplu faptul ca dupa masacarea turcilor, ru

sii au pus stapanire pe oras si multi s-au stabilit aici. Textul din 1940 "Calatori rusi in Moldova si Munteniea din secolul XVIII" scrisa de Giorge Pscu includera si aceste aspecte şi numea clar piromanul: generalul Kamensky: " Ce qui m'étonna le plus dans cette petite ville, ce fut de la trouver aussi florissante, après les ravages affreux exercés dans le cours de la dernière guerre, où elle avoit été presque totalement réduite en cendres, par l’ordre du général Kamensky.
Elle est aujourd'hul entièrement rebatie, et l'on y compte beau-coup de Russes qui s'y sont établis.
Le Samedi 29 Avril =10 Mai nous quittames Galatz,sur les cinq heures...II étoit près de huit heures quand nous arrivames a noire quartier de Plneva, village on trouve dans
ce canton, ainsi que dans plusieurs autres parties de la Moldavie, beaucoup de Tatars et de Russes qui s'y sont établis a la suite de la dernière guerre.

O gravură celebră semnata de un gravor celebru

Galatz 1893, gravură în lemn de Francis Davis Millet

Am scris nu de mult că gravura din imagine este semnată de un oarecare domn Jungeanu, probabil la începutul secolului XX. 
M-am înşelat, iar datorită unei importante case de licitaţii care a scos această operă la vânzare, acum pot să mă corectez: gravura este lucrarea unui celebru gravor american, pe nume Francis Davis Millet, care a vizitat ţara noastră în timpul războiului ruso-turc din 1877, mai cunoscut românilor cu denumirea de Războiul de Independenţă. Nu ştiu dacă Millet a vizitat România şi mai târziu, dar în 1877 era corespondent pentru New York Herald, London Daily News şi London Graphic. Pentru meritele sale de corespondent de război a fost decorat de Regele Carol şi de ţarul Rusiei. Acest Millet a avut o viaţă foarte interesantă. La 16 ani se înrolează în armata unionistă americană ca toboşar, dar după primele lupte tatăl său care era chirurg militar îl cheamă să-i fie ajutor de chirurg. La încheierea războiului civil american urmează cursurile Universităţii Harward şi obţine titlul de Master of arts. A pictat, a sculptat şi a decorat multe clădiri istorice monumentale din S.U.A. cu picturile sale murale impresionante. Traducător din literatura rusă, el însuşi autor de cărţi de călătorie, administrator al Metropolitan Museum of Art şi al National Gallery of Art, Millet a fost o personalitate polivalentă care a influenţat puternic arta americană de la sfârşitul secolului al XIX-lea. A murit înecat pe Titanic la 15 aprilie 1912, după ce a cedat locul său în barca de salvare altora.

Un criminal de război: Alexandru Marinesko

Nu ştiu câtă lume cunoaşte că după americanii care au lansat pe 6 si 9 august 1945 bombele de la Hiroshima şi Nagasaki, un rus ocupă locul 3 în clasamentul criminalilor în masă: Alexandru Marinesko. Cine a fost acest individ blestemat de miile de familii germane care şi-au pierdut într-o clipă fraţii, fiii, surorile, sau părinţii din cauza lui? 
Alexandru Marinesko, Saşa, cum i se spunea s-a născut la Odesa în 1913, dintr-o familie mixtă, tată român şi mamă ucrainiancă. 
Pe numele său Ion Marinescu, tatăl lui Saşa a locuit în Galaţi în mahalaua Bădălanului, iar pe la începutul secolului al XX-lea era marinar în cadrul flotei de la Dunăre. Simpatizant al mişcarii socialiste care se înfiripa în portul Galaţi, dar şi o fire rebelă şi recalcitrantă, pe fondul consumului de alcool, matelotul Marinescu îşi pierde controlul într-o discuţie cu un ofiţer şi îşi loveşte superiorul. Pentru a scăpa de Curtea Marţială fuge din Galaţi şi dupa mai multe peripeţii ajunge în Odesa, unde îşi schimba numele prin rusificare în Marinesko. Fiul său crescut de mic în doctrina bolşevică, va urma cariera tatălui, devenind marinar şi în acelaşi timp activist consomolist. Organizaţia de tineret a comunistilor sovietici îl va trimite în Colegiul marin din Odesa, dar şi în taberele militare organizate în diverse locaţii şi pe diverse nave din Marea Neagră.
Urmând cariera militară tânărul locotenent slujeşte pe mai multe nave militare, iar apoi este detaşat la flota de submarine din Marea Baltică. Inteligent, bine construit fizic şi bolşevic convins, Marinesko urcă treptele carierei militare în marina sovietica devenind comandant de submarin. În această calitate va intra în războiul al II-lea mondial, participând la mai multe operaţiuni, adunând ordine şi medalii sovietice şi sporindu-şi faima. În 1944 scufundă cu torpilele o barjă purtătoare de artilerie grea, Helena, iar în toamna aceluiaşi an încearcă să torpileze nava Siegfried, un cargou modest, dar nu-l nimereşte. Furios Marinesko ordonă ieşirea submarinului la suprafaţă şi atacarea navei germane cu tunul de la bord. Puternic lovit, Siegfried  nu se scufundă în apele reci ale Balticii, aşa cum va raporta Marinesko, ci va naviga puternic avariat până la Danzing.
La începutul anului 1945 Marinesko va înscrie în cronica marinei ruse o pagina de eroism (dupa ruşi) sau de criminal de războiu (după germani), torpilând o navă de pasageri cu civili şi militari germani Wilhelm Gustloff şi ucigând 9000 de oameni.

Karel Doorman

Presa gălăţeană acordă spaţii largi evenimentului naval al anului, lansarea la apa a navei amiral a marinei olandeze HNLMS Karel Doorman, un uriaş de 205 m lungime şi 50 m înălţime utilizat de marina olandeză drept Joint Logistic Support Ship, nava bază de sprijin logistic pentru alte nave militare, dotată cu 6 elicoptere şi rampe de lansare şi acostare pentru ambarcaţiuni. În plus nava are 20 de săli de operaţii şi de tratament urmând a fi folosită ca navă spital în caz de conflicte militare, dar şi în intervenţii în dezastre naturale. Construită dintr-un oţel special, nava suportă efectul exploziilor directe asupra bordajului prin deformari plastice, fără perforaţii, fapt ce o face greu de scufundat de atacul cu torpile sau rachete. Cu o viteza de 22 de noduri şi manevrabilitate excelentă, nava se inscrie în categoria celor mai moderne nave militare din lume. Vezi aici lansarea unei părţi a navei.

Ce înseamnă HNLMS ? Her/His Netherlands Majesty’ Ship, este acronimul pentru Nava Majestăţii Sale Regina Olandei.

Cine a fost Karel Doorman? 

Un erou al poporului olandez, Karel Doorman a condus în calitate de amiral flota comună ABDACOM (American-British-Duch-Australian Command) din sud-estul Asiei în cel de al II-lea război mondial. Sub presiunea trupelor imperiale japoneze care declanşaseră un atac asupra coloniilor olandeze şi britanice din Asia, forţele aliate au facut front comun, încercănd să oprească trupele japoneze pe Linia Malaeziană, care separă Singapore de Sumatra, Java şi Borneo. În bătălia navală din Marea Java, desfaşurată în ianuarie şi februarie 1942, succesul a oscilat între tabara aliata şi cea japoneză, însă la 27 februarie defensiva aliată avea să fie distrusă şi flota scufundată. Compusă din 2 crucişătoare grele HMS Exeter (britanic) şi USS Houston (american), precum şi din crucişătoarele uşoare HNLMS De Ruyter (olandeză, nava amiral a flotei, pe care se afla Karel Doorman), HNLMS Java, HMAS Perth (australiană), la care se adaugau 9 distrugătoare: 4 americane: USS Alden, USS John D. Edwards, USS John Ford, USS Paul Jones, 3 britanice: HMS Electra, HMS Encounter, HMS Jupiter şi 2 olandeze: HNLMS Witte de With şi HNLMS Kortenauer, flota aliată dă piept cu cea japoneză compusă din 2 crucişătoare grele Nachi şi Haguro, 2 crucişătoare uşoare Naka şi Jintsu şi 14 distrugatoare de escortă. Superioară în artilerie şi mult mai mobilă, având de asemenea sprijinul aviaţiei japoneze, marina navală japoneză îl scoate din uz pe Exeter, trimis spre casa însoţit de Witte de With şi îl torpilează pe Kortenauer care se scufundă. Electra angajata într-un duel prelungit de artilerie este abandonată, iar în încercarea de a se retrage Jupiter loveste o mina şi se scufundă rapid. Regrupându-şi forţele amiralul Karel Doorman ordona flotei încă combatante să atace navele japoneze, dar Java deja lovită puternic de bombele aviaţiei japoneze şi nava amiral De Ruyter sunt întampinate de distrugatoarele japoneze cu o salvă de torpile care le scufundă. Rămase singure Perth şi Houston se vor retrage sub un ecran de fum produs de distrugatoare. Pierderea flotei din Indiile olandeze va fi sinonimă cu pierderea insulelor cu tot cu petrolul şi plantaţiile de arbori de cauciuc de pe ele. Olanda nu va mai fi niciodată o putere militară maritimă sau colonială. 

Şarja flotei militare olandeze în noapte asupra crucişătoarelor japoneze şi trâmbele de foc ale exploziilor torpilelor vor intra în istoria marinei militare olandeze ca un exemplu de eroism.

Mazepist, petliurist, banderist, melnikist...

Am văzut că Mazepa a fost declarat de ruşi inamicul public nr.1, decăzut din toate drepturile, cu averea confiscată, moşia şi capitala trecută prin foc şi sabie, iar numele lui blestemat şi afurisit de biserica ortodoxă rusă pe vecie. 
De la Mazepa avem şi un adjectiv: mazepist, cu semnificaţia de trădător, separatist, naţionalist. În folclorul local gălăţean mazepist înseamnă locuitor al cartierului Mazepa, dar puţini sunt cei care ştiu semnificaţia peiorativa a cuvântului.
Mazepist se înscrie în tendinţa de comunizare a substantivelor (numelor) proprii, specifică tuturor culturilor, cu predilecţie celor slave, în special ruseşti, fenomen care poarta denumirea de eponim. Exemplu: stalinist, marxist, troţkist, stahanovist, banderist, petliurist, melnikist etc. Nu insist pe primele 4 substantive care sunt bine cunoscute, ci doar pe cele care au aceiaşi semnificaţie cu cea de mazepist:

1. banderist, provine de la Bandera Stepan politician naţionalist ucrainian din Galiţia, conducator al OUN, Organizaţia Ucrainienilor Naţionalişti, iniţiator al proclamarii independenţei Ucrainei în 1941. Luptător pentru drepturile concetăţenilor săi, Bandera a devenit duşmanul de moarte al URSS şi a fost asasinat de KGB din ordinul lui N.S. Hruşciov în 1959, în timp ce se afla refugiat în R.F.G. la Munchen.
2. petliurist, eponim provenit de la Petliura Simon, politician naţionalist ucrainian, primul preşedinte al Ucrainei independente în 1917. A fost şef al armatei ucrainiene, calitate în care a luptat în primul război mondial şi în anii ce a urmat pentru independenţa Ucrainei, atât cu ruşii albi ai lui Denikin căt si cu cei ai Armatei roşii conduse de Troţki, dar şi cu polonezii, sau românii. Duşman de moarte al ruşilor a fost asasinat în 1926 de un anarhist rus de origine evreiască la Paris unde se refugiase. Lui Petliura i se pun în cârcă de către ruşi pogromurile împotriva evreilor din timpul răboiului civil rus, majoritatea fiind făcute totuşi de ruşii albi ai lui Denikin, în semn de represalii pentru colaboraţionalismul evreiesc cu Ceka şi Armata roşie.
3. melnikist, provine de la Andrei Melnyk,  politician naţionalist ucrainian şi comandant militar, care împreună cu Bandera a organizat şi coordonat acţiunile naţionaliştilor ucrainieni în cel de al II-lea război mondial. Pentru colaborarea cu naziştii a fost inclus pe lista neagră a mazepiştilor. A fost singurul care a scăpat de mâna lungă a KGB, trecând prin mai multe ţări apusene: Germania, Luxemburg, Canada şi murind până la urmă de bătrâneţe în patul său.

Toti aceşti oameni sunt consideraţi acum eroi ai neamului ucrainian şi sunt sarbătoriţi alături de Mazepa cu mare fast în Ucraina. Au statui, au chipul pe timbrele postale şi la Lvov s-a construit un mausoleu special într-un cimitir local unde au fost mutate osemintele lui Bandera şi ale lui Melnyk. Eroi pentru ucrainieni, rămân însă fără iertare din partea Măicuţei Rusia şi mai noi din partea evreilor de pretutindeni.

O fotografie interesantă

Trupe româneşti traversând un deşert din Caucaz pe cămile.
sursa foto: WorldWar2.ro-Fotografii

N-am ştiut până astăzi că trupele româneşti au utilizat în cel de-al II-lea război mondial cămile, după modelul binecunoscut al trupelor germane Afrika Korps. În ofensiva din Caucaz împotriva trupelor sovietice, armata româna a avut în dotare, probabil prin filiera germană, sau poate capturate, mai multe cămile din specia dromader (Camelius dromedarius), (mai cunoscută ca fiind drept "cămila cu o cocoaşă"), o cămilă bine adaptată la viaţa din deşert.
În imaginea surprinsă se vad trupe româneşti din Armata a 3-a, posibil vânători de munte, călare pe dromaderi, traversând un deşert din Caucaz.