Galaţi oraş roman II: À la recherche du temps perdu

Amintit de Vasile Pârvan în mai multe lucrări ale sale (Castrul de la Poiana şi drumul roman prin Moldova de jos, 1913, sau Începuturile vieţii romane la Gurile Dunării), altarul roman din imagine a fost descoperit la Şendreni (Serdaru) în 1911, (vezi aici).
Textul descifrat de Vasile Pârvan vizibil şi în fotografia de mai sus este următorul: 
[Hcr]cu[li] Victori L. Iul(ius) Iulianus, qui et Rundacio, q(uin)q(uennalis) ex voto po[s]uit; l(ocus) d(atus) ex de(creto) or(dinis).

 Traducere aproximativă:  Lui Hercule Victoriosul, Lucius Iulius Iulianus, cunoscut ca Rundacio, pe cinci ani numit, aşezat în locul dat prin ordin decretat .

Dincolo de text şi de interpretarea lui se ridica un semn de întrebare: unde se află în prezent acest altar? La data scrierii acestor texte de către Vasile Pârvan, piatra se găsea la Prefectura Galaţi. Cum imaginea ei nu mai este postată în nici-o lucrare de după război, cu excepţia Dicţionarului de istorie veche al României de colectivul coordonat de profesorul D.M. Pippidi din 1976, mă întreb dacă altarul mai exista şi pe unde o fi depozitat. 
În recentul său  Repertoriul descoperilor Arheologice şi Numismatice din judeţul Galaţi, Costin Croitoru deşi aminteşte despre acest altar la capitolul Şendreni, nu publică nici-o imagine a acestui artefact important, poate mai important decât multe altele din colecţiile Muzeului de Istorie din Galaţi.
Cred ca o replica a altarului ar sta mai bine în scuarul de pe faleza superioară a Dunării de la Galaţi decât o elice de vapor lucrată la defunctul INETOF, în memoria unui şantier naval astăzi vândut.

Galaţiul oraş roman

De ce au considerat romanii regiunea din jurul Galaţiului atât de importantă încât să construiască aici un castru şi mai multe aşezări în spaţiul protejat de Valul lui Traian? Cred că din raţiuni strategice. Să ne întoarcem „la izvoare”, mai precis la Herodot care ne spune în Istoriile sale la paragraful 89:

Darius după ce l-a răsplătit pe Mandrocles*, a trecut în Europa, ordonând în acelaşi timp ionienilor să intre în Pontul Euxin şi să navigheze la gurile Istrului. Acolo el a cerut să se ridice un pod peste fluviu şi să aştepte venirea lui. Ionienii, aeolienii şi helespontienii au fost naţionalitaţile care i-au furnizat comanda vaselor sale. Deci flota a depăşit insulele Cyneene, a ajuns la Istru şi a urcat pe râu până în punctul în care canalele lui se separă la distanţă de două zile de călătorie pe mare, la cotul şuvoiului .

(*grec samian, din Samos, care a construit pentru Darius un pod peste Bosfor). 
Am afirmat aici că dacă ne uităm pe o hartă a cursului Dunării „cotul şuvoiului” nu poate fi altul decât Cotul Pisicii, afirmaţie care i-a făcut pe unii partizani ai amplasarii podului la Noviodunum (Isaccea de astăzi) să mă privească chiorâş, deşi eu nu am negat existenţa podului lui Mandocles acolo, ba chiar am şi publicat mai multe hărţi istorice cu diferite poduri peste Dunăre în zona Isaccei. De ce acolo? Pentru că dacă aş fi pers, grec, sau roman şi aş călători pe Istru de la Pontul Euxin în amonte, nu aş avea unde acosta pe malul nordic al fluviului. De la gurile fluviului şi până la Noviodunum exista numai deltă, baltă, mlaştină improprie unei debarcări si mai ales unui marş al trupelor. Primul teren ceva mai înalt de pe malul nordic este cel de la Cartal (Orlovca), sat din Basarabia de sud, în prezent înglobat în Ucraina. Pe platforma sa la 21 metri deasupra nivelului apei, celţii galaţi în drumul lor spre Anatolia au întemeiat o asezare fortificată, considerată de istorici a fi localizarea cetăţii antice Aliobrix.  Mai la nord şi mai în amonte de Cartal un alt loc de debarcare ar fi actualul Reni. Nici Cartal, nici Reni, nu îndeplinesc condiţiile unui loc de debarcare a unui corp expeditionar: ca să treci spre Dacia trebuie să străbaţi băltile şi lacurile din sudul Basarabiei (Lacul Cartal, Lacul Cahul) şi mai apoi Prutul pe care nu trebuie să ni-l închipuim cum arată acum, închis între diguri, ci terminându-se într-o deltă care cuprindea şi Brateşul şi Lacul Beleu. Ori cred ca o debarcare la Cartal, cum a fost cea a perşilor lui Darius, putea fi utilă într-o expediţie împotriva sciţilor de la nord de Istru şi de Pontul Euxin şi mai putin spre Dacia.
Dacă eşti Traian şi ai studiat arta militară cum a studiat-o împăratul Romei, dar mai ales ai şi practicat-o în batăliile cu germanii de pe Rin, vei face capul de pod în amonte de Prut şi anume pe primul promotoriu mai înalt, unde se termina în Istru platforma Covurluiului, adică la Galaţi. Pe aici vor trece trupele romane în 105-106 îndreptându-se spre Transilvania pe malul Siretului şi arzând în calea lor toate cetăţile dacice întâlnite. Vor cădea în spatele armatei lui Decebal întrând în inima Daciei prin Oituz.

Capul de pod Tirighina dispare încet şi sigur

În ciuda campaniilor de presă, a intervenţiilor în parlament, a promisiunilor din timpul campaniilor electorale, la Barboşi nu se întâmplă nimic. (Cu o excepţie: s-a săpat un şant pentru ca, cei care depozitau gunoiul acolo să nu mai poata intra cu maşinile.)

Despre importanţa acestui castru pentru Galaţi, Moldova şi România s-au scris sute de pagini, dar se pare ca niciodată nu sunt destule. Am să înşir câteva motive care fac din castrul roman de la Barboşi un loc foarte important pentru gălăţeni şi nu numai:

1. Tirighina, Gherghina, Caput Bovis, sau Bărboşi a fost singurul castru roman din regiunea Moldovei. Căutaţi în lista castrelor romane din România şi-o să găsiţi în regiunea dintre Siret şi Prut numai două astfel de aşezări: Barboşi şi Piroboridava (Poiana), ambele în judeţul Galaţi. (Nu ştiu cât de "roman" este castrul de la Poiana, cum nu avem nici-o dovadă că este chiar Piroboridava. Elementele de cultura romană găsite de Vasile Pârvan, sau cele găsite de Radu şi Ecaterina Vulpe nu arată deloc că avem la Poiana un castru roman, ci doar o dava geto-dacică care facea schimburi intense atât cu grecii din coloniile pontice cât şi cu romanii. Iar în ce priveşte actul de naştere al Piroboridavei, Geografia lui Ptolemeu, este de remarcat că autorul antic nu trece cetatea cu acest nume în Dacia, ci în Moesia inferioară: Oraşele interioare de pe aceasta latură mai întâi la râul Hierasus sunt Zargidava, Tamasidava, Piroboridava. (Πόλεις δέ εἰσι και ἐν τῇ πλευρᾷ ταύτῃ μεσόγειοι, παρὰ μὲν τὸν Ἱέρασον ποταμόν, Ζαργίδαυα,  Ταμασίδαυα, Πιροβορίδαυα_.). Ori nu există nici-o dovadă că cetăţile amintite ar fi: Tamasidava actualul Roman, sau Racăciuni, sau Răcătău, sau Brad Negri, sau... (hotărâţi-vă!), Zargidava actualul Brad, aşa cum nu există dovezi ca la Poiana ar fi Piroboridava, cu toata patima pe care-o pun siturile "dacice" pe acesta temă. Nu mai vorbim că Piroboridava a fost localizată de mulţi autori la Barboşi, (subiect care merită să fie dezvoltat altă dată.)
2. este indiscutabil faptul că o parte din judeţul nostru, mai precis teritoriul delimitat de Valul lui Traian (Tuluceşti- Şendreni, sau Prut-Siret, a făcut parte din Imperiul Roman, valul respectiv de apărare constituid Limes-ul (graniţa) acestui imperiu, iar teritoriul de dincolo de fortificaţia liniară, în special căile de comunicaţie de-a lungul Siretului şi Prutului, fiind controlat de avangarda armatei romane, care-şi stabilea astfel "apararea în adâncime". Ori acest lucru (stăpânirea romană) este unic în Moldova şi ar trebui să fim mândri de faptul că zona Galaţiului a fost un cap de pod al civilizaţiei romane în Barbaria.
3. oricât ar fi unii de cârcotaşi, sau de refractari la teoria mea: Galaţi oraş roman, unele fapte şi dovezi arheologice semnalate încă din 1913 de Vasile Pârvan nu pot fi contestate. Mă refer aici la descoperirile din zona Şendreni, Bărboşi şi Galaţi care îmbraca toate aspectele arheologice: aşezări, necropole, tezaure monetare, artefacte etc. Să amintim doar că Pârvan pornind de la altarul votiv închinat lui Hercules Victor de către Lucius Iulius Iulianus, descoperit la Serdaru în 1911 în spatele fostului S.M.T., în calitatea sa de quinquennalis al acestui territorium, consideră că acest demnitar roman, numit prin  decreto ordinis, avea probabil în grijă un teritoriu cvasimunicipal, comparabil cu cel din Noviodunum, Sucidava sau Capidava. De fapt necropolele de la Barboşi, cele din Micro 20 din Galaţi, sarcofagul descoperit în Galaţi, pe strada Lozoveni, cel descoperit la Barboşi la Depozitul de muniţii în 1904, cavoul ofiţerului roman descoperit în 1974 lânga Oficiul Postal Dunărea, devenit celebru mai ales prin interpretarea dată de "Innocens" primul creştin atestat din România, dovedesc că teritoriul de astăzi al oraşului şi vecinataţile lui au fost nucleul unei comunităţi romane importante care a durat mult chiar şi după retragerea romană din Dacia.

Valuri de apărare din Muntenia

Brazda de nord, desen P. Polonic

Brazda lui Novac de nord a fost un val de pământ care se întindea între Drobeta Turnu Severin (Gura Topolniţei) şi castrul roman de la Pietroasele, judeţul Buzău, pe o distanţă de 700 km. Se intersectează cu Limes Transalutanus la Urluieni, judeţul Argeş, unde exista un castru roman. Se presupune ca a fost construit de împaratul Constantin cel Mare, în vederea aparării Daciei de vizigoţi, în secolul IV d.H. Deşi există păreri cum că ar face parte dintr-un sistem comun cu valurile Stoicani-Ploscuţeni sau valurile sudice din Basarabia, nu exista dovezi ale acestei teorii.

Cetatea (dava0 de la Gâlmeele, de unde pornea Brazda de sud
desen P. Polonic

Brazda lui Novac de sud, sau Troianul, este un val de apărare construit din pământ pe o lungime de 170 km, între Satul Greaca din judeţul Giurgiu şi satul Viespeşti (azi dispărut prin înglobare în comuna Sprâncenata) din judeţul Olt. Brazda lui Novac de sud începea în satul Viespeşti din Judeţul Olt, pe malul stâng la râului, în apropierea unei dave dacice din cătunul Gâlmee. Brazda avea şanţul spre nord şi pornea spre est, întretăind Limes Transalutanus între Roşiorii de Vede şi Băneasa-Salcia, în dreptul Haltei Troianu, apoi trecea la nord de Alexandria şi de Giurgiu, oprindu-se la Greaca în judeţul Giurgiu, pe malul Lacului Greaca, azi dispărut. Pe cea mai mare parte valul de pământ este distrus de agricultura intensivă din judeţele de cămpie ale Munteniei. Valul nu avea castre construite de-a lungul lui, de unde s-a tras concluzia ca este un val neterminat. De mentionat că în slavonă inclusiv în sârbă Novac înseamnă novice,  din latinescu novicius, nou sosit, format din novus (nou) +vicus (sat).

Limes alutanus: val de apărare din pământ situat la est de râul Olt, pe un traseu Nord-Sud, pe care se găseau 7 castre romane, vizibile pe tabula Peutingeriana,  presupuse a fi localizate astfel:

1.      Ponte Vetus (Podul Vechi): Câineni, judeţul Vâlcea

2.      Praetorium (Sălaşul): Racoviţa, judeţul Vâlcea

3.      Arutela: între Păuşa şi Căciulata, în Poiana Bivolari de pe malul Oltului, în apropiere de Călimăneşti. Castrul este reconstruit şi poate fi vizitat.

4.      Castra Traiana (Castrul lui Traian): Dăieşti judeţul Vâlcea

5.      Burridava (Cetatea Burilor): localitatea Stolniceni, inclusă în Ocnele Mari, judeţul Vâlcea

6.      Ponte Aluti (Podul Oltului): Ioneşti, judeţul Vâlcea

7.      Rusidava (Cetatea Rusilor, a nu se confunda cu ruşii; deşi neclară ca origine, fiind supusă multiplelor speculaţii geopolitice, tribul rusilor făceau probabil parte din aceeaşi familie cu roxolanii): Drăgăşani, judeţul Vâlcea

8.  în plus Caput Stenaris, Boiţa judeţul Sibiu, considerat a fi aparţinător tot de acest limes, (dupa unii autori pe acest val existau 12 castre şi nu 7).

Limes Transalutanus (Limes Valachicus) val de pământ bătut cu miezul întărit prin ardere se întinde la răsarit de Olt în judeţul Teleorman, între Flămanda şi Rucar-Bran, pe o distanţă de 235 km. Începea din Turris, identificat de unii cu Turnu Măgurele şi urca până în Carpaţi, având pe traseul lui mai multe castre romane situate aproximativ în localităţile:

a.     Ciuperceni; judeţul Teleorman

b.     Putineiu (Flămânda): judeţul Teleorman

c.     Băneasa: judeţul Teleorman

d.     Salcia: judeţul Teleorman

e.     Roşiorii de Vede: judeţul Teleorman

f.     Gresia: sat din comuna Stejarul judeţul Teleorman

g.    Crâmpoaia: judeţul Olt

h.    Urluieni (Valea Urlui), judeţul Argeş

i.     Izbăşeşti; judeţul Argeş

j.     Fâlfani: judeţul Argeş

k.    Săpata de Jos; judeţul Argeş

l.     Albota (Aibota): judeţul Argeş

m.   Purcăreni (Miceşti): judeţul Argeş

n.    Jidava (Sidova): Câmpulung, judeţul Argeş, parţial reconstruit

o.    Voineşti: judeţul Argeş

p.    Rucar: judeţul Argeş

q.    Drumul Carului; judeţul Braşov

r.     Cumidava (Cetatea Cumidavensilor): Râşnov, judeţul Braşov

s.     Dealul Şrengli, judeţul Braşov

Traian, troian, troiene, Stroian, Stoian

Troián, troiene, s.n.:

1. Îngrămădire mare de zăpadă; nămete, morman, grămadă.
2. Întaritură primitivă făcută de poparele antice, constând dintr-un dig lung de pământ, cu şanţ de apărare. probabil din slavonul trojanu (DEX)
3. toponime:
1. Muntele Traianul (Troianul, în denumirea locală) din hotarul Săcelului, în amintirea împăratului care stăpânea o parte din Dacia (Filipaşcu 1940)
2. La sud de Moisei se află „muntele Traian, de unde izvorăşte pârâul Dragoş” (Demeter, Marin, 1935,)
3. Legenda spune că pe muntele Troian din Lăpuş trăiau mai demult uriaşii. „Spuneau că pe Şes, pe Troian, între Groşi şi Suciu erau nişte oameni foarte mari, faţă de cum suntem noi, cei de astăzi” (Bilțiu 1999).
4. „Cimitirele tumulare propriu-zise apar în nordul Transilvaniei abia în bronzul târziu. Un astfel de cimitir se afla pe terasa înaltă, lungă de câţiva km şi lată de mai multe sute de metri, numită Troian, din stânga râului Suciu (Ţibleş), la aproximativ 1,5 km nord-est de localitatea Suciu de Sus” (Marmaţia 2003).
4. astronomie:
1. În expresia „Drumu' lui Troian” (Ieud, Rozavlea, Săcel)
2. sau Cărarea lui Stroian (Giuleşti) – pentru Calea Lactee (ALR 1973).
5. Originea numelui:
1. Din Traian, referitor la împăratul roman Marcus Ulpius Traianus, cuceritorul Daciei; „Cultul său a devenit obligatoriu şi în noua provincie. Traian s-a păstrat în cultura mitică a românilor ca un fel de zeu, legat de ritualul Anului Nou, când se serba primăvara” (Kernbach 1989).
2. Din slavonul trojanŭ (Cihac, Şeineanu, Tiktin, cf. DER), cu varianta sârbă: trojan. „Derivarea directă din lat. Traianus nu este posibilă fonetic. Amintirea lui Traian nu s-a păstrat în obiceiurile populare românești” (DER);
3. Probabil din slavonul trojanŭ (DEX).
4.  „Acest cuvânt daco-român se aseamănă, după sens şi formă, cu veneţ. trodzo, friulan, troi etc. şi acoperă sinonime viabile în alte dialecte din regiunea Alpilor. Acestea derivă din pre-romanicele trojiu-, troiu-, „drum de picior, cărare„. În limba română, din baza autohtonă troiu+suf. -an, s-a format der. troian (Giuglea 1944), DRAM 2011.

            În literatura populară veche numele Traian apare cu denumirea de „Troian”. Pluguşorul: „S-a sculat mai an/ Bădica Troian”. Dupa Şcoala Ardeleană şi curentul latinist care s-a creeat, s-a încetăţenit numele de Traian. După unii autori chiar pe Columnă ar fi inscripţionat „Marcus Ulpius Troianus”, lucru neconfirmat de imaginile de pe monument. Cu „a” se scrie numele împaratului şi pe o inscripţie de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi pe cea de la Tropaeum Traiani.

            Etimologia veche europeană pre-romană este evocată şi de alţi autori care văd în troian un cuvânt din familia panteonului european, având aceeaşi rădăcină cu Thor (scandinavic), Taranis (celtic), sau  Tuireann (irlandez). Ne spune „Pluguşorul”: (Traian)... S-a apucat într-o joi, Cu plug cu doisprezece boi... Ori joi este ziua lui Thor (Thusday, din Thor’s day).

            Cuvântul s-a păstrat şi în alte limbi: există 3 comune Saint Trojan în Franţa, un oraş Troian în Bulgaria în Obcina Troian, regiunea Loveci şi un sat Troianu în Republica Moldova, în comuna Vozneseni, raionul Leova.

            În România avem sate cu numele de Traian în judeţul Bacău, Brăila, Constanţa (comuna Săcele),  Galaţi (comuna Braniştea), Ialomiţa, Iaşi, (comuna Bivolari), Mehedinţi (comuna Vânju Mare), Olt, Satu Mare (comuna Doba), Teleorman, Tulcea (comuna Cerna), Neamţ (comuna Săbaoani şi comuna Zăneşti), precum şi o comună Valul lui Traian din judeţul Constanţa.

Val, Valah, Valahia

Valah cu variantele sale saxone: Walh, Walah, Wilisc, Wylisc sau anglicane: Welisc, Wælisc, provine din vechiul cuvânt Wealh, Walh,  cu înţeles de Welshman, Celt, Breton, Galic, cu alte cuvinte locuitor non-germanic şi care vorbeşte limba celţilor, sau prin extensie limba latină şi derivatele ei, numite limbi romanice. Denumiri asemănatoare pentru popoarele romanice au si alţii: danezii spun Vælsk acestor populaţii, olandezii spun Vallons, iar Caesar se va lupta cu tribul galic Volcæ. Cuvântul este întâlnit şi în denumirile Wales, Corwall, Walloon, Walnut, sau în nume ca Walsh sau Wallace. În slavonă numele vlachu se aplică locuitorilor Wallachiei, iar în celelalte limbi europene exista variantele: vlah, vlas, vlahos, valahos, voloh, vloh, (V)-ohah (maghiară), valachi, velaci (italiană), valaques (Franceză), valacos (spaniolă), wallachians (engleză).
Ori wall, sau weall, în saxona veche înseamnă fortificaţie, val (natural sau artificial) şi provine din latinescul Vallum-Vallus. Aceeaşi semnificaţie o are şi cuvântul suedez vall, sau danez val.

Cu alte cuvinte mi se pare apropiată originea numelui Valah de latinescul Vallus,  care în româneşte a dat val, deci valahii ar face parte din popoarele care-şi construiesc valuri de apărare, spre deosebire de popoarele germanice, sau de cele orientale, la care nu se construiesc astfel de fortificaţii.

O privire aruncată pe harta Europei ne arată că valuri de apărare se găsesc numai pe teritoriul fostului Imperiu Roman, din Marea Britanie, Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Serbia şi România, de-a lungul a ceea ce s-a numit Limes romanus. 
Valul sau zidul lui Hadrian sau cel al lui Antonius Pius din Marea Britanie, precum şi Limes germanicus sunt monumente UNESCO-World Heritage, protejate, conservate, restaurate şi incluse în circuitul turistic al acestor ţări. Mai mult de atât în Germania s-au construit după vechile schiţe din lucrările de arta militară romană, fortificaţii şi castre romane care adăpostesc muzee de arheologie şi de istorie, lucru care s-a făcut timid şi la noi în câteva locuri.

Valul lui Traian din Galaţi.

Valurile de apărare transdobrogene

Se cunosc în principal 3 valuri mari între Dunăre şi Marea Neagră, numite Transdobrogene: valul mare de pământ, valul mic de pământ si valul de piatră şi mai multe valuri de importanţă locală, pe care le vom discuta separat.

Secţiuni arheologice prin Valul Mare de pământ dobrogean,
la intersectare cu autostrada A2
foto Mihai Stoian: Fotografie aeriana profesională.

Valul Mare de pământ începe de pe malul Dunării de la Cetatea Pătulului, numită şi Cetatea Cochirleni, din localitatea Rasova, în apropiere de Cernavodă, de unde porneşte şi Valul Mic de pământ, care merge împreuna cu cel mare 4 km.  Cu şanţul spre nord şi berma abruptă, valul de pământ prezintă şi spre sud un şanţ mai mic, generat de constructorii care au extras pământ pentru val. Pe un traseu de 41 km, valul urmăreşte Valea Carasu, apropiindu-se de Valul de Piatră şi situându-se la sud de acesta. Pe secţiune valul este format din straturi suprapuse de pământ galben, care în unele porţiuni are un miez din piatră de calcar, locală, acoperită cu straturi de lut galben bine compactat. De-a lungul valului sunt înşirate 28 de mici fortificaţii din pământ, care adăposteau garnizoanele, situate la distanţă de 1,1 km şi 36 castele, mai mari dispuse la 1,5 km unul de celălalt. Valul lasă Tomisul în afara lui. În mare parte afectat de construcăii şi agricultură, valul are totuşi în unele părţi dimensiuni impresionante, peste 10 m.

Valul Mare de pământ
foto Panoramio

Valul Mic de pamânt este mai lung cu 20 de km decât cel Mare si după o porţiune paralelă se îndreaptă spre Murfatlar, de unde coteşte spre Constanţa probabil pierzându-se în zidurile medievale ale cetăţii. Fără castre, castele sau alte elemente defensive, valul cel mic pare a fi fost cel mai vechi dintre fortificaţiile liniare ale Dobrogei, celelalte două valuri tăindu-l în mai multe locuri. Important este că spre deosebire de celelalte 2 valuri, acesta are şanţul spre sud, motive de nenumărate controverse printre specialişti.

Valurile transdobrogene
sursa: România digitală.

Valul de Piatră este o lucrare care se întinde pe 59 km, de la cetatea Axiopolis (lângă Cernavodă), spre Marea Neagră,  adesea paralel cu Valul Mare. Cu 26 de castre, valul de piatra este de fapt un val de pământ mantelat ulterior cu pietre. De-a lungul secolelor o parte din pietre au fost scoase pentru diverse construcţii, pe coama valului rămânând doar o albie. Şi acest val are şanţul şi berma spre nord.

Din păcate lucrările agricole, lucrările edilitare (căi ferate, canale de navigaţie, şosele şi mai nou autostrada A2), au afectat porţiuni mari din aceste valuri. Dacă adăugam faptul ca ele au fost folosite ca si castrul roman de la Tirighina (Barboşi) ca sursa de piatră pentru construcţii, iar castrele drept stâne sau adaposturi pentru turme, avem o imagine a degradării monumentelor istoriei noastre prin influenţa factorului uman.