"Galaţi este în întregime pe partea stângă a
Dunării. Oraşul de Jos se întinde de-a lungul râului la mică altitudine. Acest prim platou se termină brusc
pentru a lăsa loc unui mal abrupt, pe care există străzi şi magazine, precum şi
unui lac mare, numit Brateş situat în partea de est a oraşului, la oarecare distanţă.
Urcând de pe acest platou dăm de un nou teren
elevat, lung şi regulat, conducând la un platou mare mai ridicat. La apus
platoul începe în apropierea Dunării. Imediat ce ai urcat acest mic deal, se
intră în cele două străzi comerciale, Strada Mare şi Strada Braşovenilor, care se
spune, este cu comecianţi din Kronstadt. Casele lor sunt realizate din piatră
şi sunt foarte fortificate, având la parter încăperi pentru comerţ şi locuinţe
la etaj. O mulțime de magazinele sunt închise în zilele
de Sâmbătă şi Duminica.
Străzile aristocratice şi consulare sunt
strada Michail Bravul şi Strada Domnească. Prima este aproximativ paralelă cu lacul Brateş. Strada Domnească este
mai dreaptă şi mai largă. Prima are direct vedere la lac, cea de a doua la râu,
care este minunat, mai ales în serile cu lună, care este uimitor de clară şi rece,
dând impresia ca ar fi acoperită cu zăpadă.
Există unele case foarte frumoase, cu curţi
mari, cu grădini, dar unele baraci întrepătrund. acest aranjament şi de ce nu?
Ar fi bine să adunam mizeria într-un loc separat?
În ambele străzi locuiesc delegaţiile din Comisia
Europeană a Dunării şi consulii. De-a lungul străzii, vezi catarge de consul mai
mici, sau mai mari, unele foarte sus ridicate. Statele care nu au consuli
oficialii au cele mai bogate agenţii, pentru că ei aleg consuli
dintre cei născuţi aici, negustori creştini şi evrei, cu care nenorociţii de
funcţionari oficiali, plătiţi cu moderaţie cu buget mic, nu se pot compara.
De-a lungul Străzii Mihai Bravul de la sud la nord, la stânga se
află Regina Dunării de Jos, Comisia Europeană. Chiar mai departe este Hotelul spital
al domnului Rodocanachi, un grec. Aici este şi casa Prinţului Cuza, unde mama
sa a rămas îndreptăţit după moartea sa; acum este ocupat de Consulul britanic.
O rampă dublă conduce la o stradă numită Ceres, care vine în partea de jos a
portului. In continuarea străzii este o gradină publică cu copaci care sunt
încă foarte tineri.
Continuând pe lângă grădina publică toate
casele de pe strada Domnească sunt pe aceeaşi parte, aşa ca vă puteţi bucura de
vederea la Lacul Brateş, oraşul de jos, cursul Dunării şi munţii din Dobrogea, acoperiţi cu zăpadă.
Revenind în oraş pe Strada Domnească între
două rânduri de case frumoase sunt locuri de grădini şi curţi. În cazul în care
va veţi arunca privirile spre dreapta, veţi vedea marginea din partea de vest a
oraşului.
La înălţimea strazii Vultur, care nu este
tocmai o înălţime mare, se văd acoperişurile culorate ale unei biserici albe.
Strada este dreaptă şi lată. Ai la partea de sus, prin urmare, o privelişte
minunată, se pot vedea şi lacul şi râul şi Biserica, de aproape, adică nu
cufundată în peisaj.
Trecând pe partea stângă, coborâm treptat
panta ce am urcat şi revenim la platou. Mergând spre partea de jos ajungem pe o
stradă a Portului, situată la început între două rânduri de case, dar curând între
un rând de case în stânga şi râul pe dreapta. Strada Portului dispune de
magazine foarte potrivite pentru comerţ, inclusiv pentru lumânări atât de necesare.
Cele mai multe firme sunt scrise in limba greacă şi auzi vorbindu-se greceşte.
De curând a apărut o clădire nouă exact între
clădiri şi râu; este piaţa de capital, clădirea Bursei care face parte din activitatea
de comerţ. In mijlocul ei, o cameră mare unde ne-am făcut afacerile; de
jur împrejur camere mici, în cazul în care pierzi în afaceri.
Pitorescul populaţiei nu lasă nimic de dorit. Iată un cerşetor bătrân slab şi mândru aşezat
pe podea: a schiţat un măr. Alături de el, a venit să-i ţină companie, o femeie
tânără ca şi când ar fi fost o cunoştinţă veche, o femeie din popor, să fumeze o ţigară.
Două doamne într-un trăsură; se opresc: nu
sunt nici frumoase, nici urâte, nici batrâne, nici tinere, nici comune, nici distinse; ele sunt femei între
două suişuri şi coborâşuri; se uita atent la o revista Le Monde illustre, cu desene de modă pentru a le arata croitorului lor evreu.
Dunărea.
După Bursă malul râului reapare lung şi gol,
un loc unde ar trebui să se planteze copaci.
În doc sunt nave de război, fiecare putere
semnatară a Tratatului de la Paris din septembrie, poate să-şi menţină două
nave. În total ar fi paisprezece toate. Treptat însă numărul lor a scăzut. Cele
mai multe pavilioane sunt din Franța, Austria, Marea
Britanie şi Rusia.
Acesta este locul potrivit pentru a contempla
râul care este îngheţat cu o foarte subţire pojghiţă peste care este zăpadă. Râul
este trecut pe jos sau cu un cărucior.
Iarna a fost neobișnuit de rece şi de lungă. Astăzi 23 februarie 1868, sunt 14 ° sub zero.
Pe marginile râului gheaţa are aproximativ 1
metru grosime. Spre mijloc, are probabil mai mult de un picior, deoarece
curentul este mai rapid. De asemenea, reţineţi că, în mijloc apa curge mai repede, faţa de mal, iar afluenţii pot aduce
curenţi mai calzi.
Dunărea este foarte mare şi se anunţă anticipat
inundaţii. Municipalitatea a avertizat oamenii să ia măsuri de precauţie, din
moment ce autoritatea nu va prea putea ajuta. Se credea că în amonte apele ar
rupe stratul solid de gheată, dar nu de tot. Stratul de gheaţă a fost ridicat,
iar apa a reîngheţat pe margini. Când dezgheţul începe de jos, gheata
curge paşnic. Când dezgheţul începe de mai sus, este vorba de sloiuri uriaşe care
tind să se acumuleze şi pot bloca râul.
Navele de război au împodobite provele lor cu mici
estacade de gheaţă. Sunt ferm amarate prin lanţuri grele şi sub protecţia unor grinzi
de mari dimensiuni.
Zona în care sunt ancorate navele de război este
un doc construit pentru comerţ. În aval este un post de pază, apoi instituţii
ale companiei ruse, Compania dunăreană, Lloydul austro-ungar şi Mesageria franceză.
Pe 29 februarie 1868, ora două după-amiaza, un
cârmaci a venit alergând să-mi spună din partea comandantului navei de război franceză „Magician” că Dunărea s-a
pus în mişcare şi trebuie să mă îmbarc la bord. Mă duc sus pe pod. Gheaţa este încă compactă,
are un aspect albăstrui. Doar o crăpătură s-a deschis usor pe întreaga lăţime.
Mazeppa.
S-au găsit în Cronica lui Nicolas Gostin unele
detalii despre sfârşitul hatmanul cazacilor Mazeppa. Voltaire, Lord Byron şi
Horace Vernet preluând povestea lui Mazeppa au făcut-o populară. Am fost la
Galaţi împreună cu domnul Gogalnitchano, istoric. S-a remarcat şi a publicat la Iaşi cronica moldovenească. Am reuşit în toate
în căutarea mormântului lui Mazeppa, ghidat de următorul pasaj din istoricul
(Nicolas Gostin, pagina 77):
"În anul 1710, la 18 Martie, a murit
Mazeppa, hatman cazac, la Bender (Tigina) şi a fost îngropat în biserica unui
sat pe nume Varnitza, situat în apropiere de Bender. Prin urmare, corpul a fost
transferat la Galaţi şi îngropat în monastirea Sfântul Gheorghe. Din nou, el nu
a găsit odihnă nici aici. Se spune că turcii au descoperit în timpul unei revolte
în timpul domniei lui Dimitrie (Cantemir) mormântul şi că oasele i-au fost
împrăştiate pe malurile Dunării. Acelaşi istoric spune că atunci când a murit, s-au
găsit 160.000 ducaţi de aur, fără valorile de argint, sau
bijuterii. Şi valoarea îmbracămintei a fost de 40.000 ducaţi şi a fost luată de
către regele Suediei; restul a rămas nepotul lui, Woinarowski. Iată modul în
care lumea răsplăteşte pe cei care nu au doar ambiţie şi dorinţă de mărire.
Averea sa a devenit o parte a celor cărora nu le-a fost gândit. Că pentru
sine, el chiar nu se putea bucura nici de pamântul necesar în care să se
odihnească corpul lui. Singurul lucru care a rămas după el, este memoria de
cărbune care a cauzat atât de mult sânge plătit şi sclavie în rândul creştinilor. "
Mânastirea Sfântul Gheorghe a fost convertită în
timpul domniei lui Cuza într-o Şcoală de afaceri.
Biserica pare veche, dar stilul bizantin este
înca ţinut în viaţă în Principate, este dificil de a judeca cum arăta îniţial, mai
ales că acestea sunt în mod frecvent reparate şi văruite. O punte înconjoară
biserica la sud cu o vedere frumoasă de Dunăre şi spre Munţii Dobrogei. Chiar
de la poarta de intrare într-o adâncitură, este o piatră funerară de marmură
albă, unde am citit următoarele în caractere slavone: „Dimitrios pacharnik diroksimpacic,
22 octombrie 1836.”
Inscripția este în
onoarea paharnicului, dar marmura decorată de un vultur cu două capete
încoronat este legată de blazonul lui Mazeppa. Şi aici comentariile, că atunci
când au vrut să-l îngroape pe pacharnik au găsit un mormânt sculptat cu un
vultur, probabil blazon polonez, care conţinea oase şi arme. Armele au fost
depuse în biserică, de unde au dispăarut, placa de marmură a dispărut şi ea, iar
oasele au fost puse într-un sac şi aşezate conform obiceiului la picioarele
defunctului.
Aspectul religios.
Religia este liberă aici. Catolicii în special
francezii, sunt liber-cugetători. Ortodoxia este practicată în special de greci
care au construit pe cheltuiala lor cea mai frumoasă biserică din oraş, care
este sărbătorită în limba greacă.
Duminică, m-am dus la slujbă: marinarii austrieci
sunt conduşi milităreşte la biserică. Această informație nu a ajuns încă la urechile Vienei liberale! Marinarii francezi nu au
fost de loc. Irlandezii, de la bordul navelor britanice merg în mod regulat la
fiecare Té Deum Duminica.
Consiliul parohial pe care l-am întâlnit după
masă doreşte să găsească mijloace de a întemeia o şcoală de băieţi în anul
următor. Din contră, doamnele din Sion care au instituit un consiliu de
excelenta au o şcoală gratuită pentru fetele sărace.
Unele divertismente
A sosit în Galaţi o trupa ambulantă franceză Ravel,
Palais Royal, este lider pe aici. Au jucat „Fiul lui Gihoyer”. O piesă tristă şi puţin
perversă punct de vedere moral, pe care am văzut-o la Paris. Ieri, în această reprezenţie râsul publicului mă durea.
Am fost la un carnaval grec. L-am văzut ca pe
o reprezentaţie ciudată: palicari cu mască. Este cumva să porţi costum naţional
la un bal mascat. Au fost, de asemenea, femei, dar fără nici o deghizare: fusta
de tip Indian, corsaje în culori sumbre, câte o mască. Trei muzicieni într-un
colţ. Procesiunea a intrat pe uşile sălii, având înainte un steag mic grec şi
unul român agăţate de partea de sus a unui catarg.
M-am dus din nou la teatru şi s-a jucat „Un mari
dans du coton”.Toate domnişoarele din Galaţi erau acolo. Aceasta este educaţia
din est, diferita de a noastră.
În mijlocul acestor gânduri întorcându-mă într-o frumoasă noapte fără
lună, admiram luciu strălucitor al stelelor: partea de jos a cerului devine una
transparentă ca un văl care contrastează cu profunzimea infinită şi cu negrul
mat al oraşului de jos punctată de lumini de lanterne."
Cyrill J. "De Paris a l'Ile des serpents, a travers la Roumanie, la Hongrie et les bouches du Danube", 1876, editura Ernest Leroox, Paris
