John Snow părintele epidemiologiei şi "The Ghost Map"

John Snow (1813-1858)

Încă din timpuri străvechi oamenii s-au lovit de problema epidemiilor de boli transmisibile. Ciuma, holera, gripa, malaria, dizenteria şi alte boli infecţioase au ucis mai mulţi oameni decât au murit în războaie. Până la mijlocul secolului al XIX-lea se credea că de vină pentru aceste epidemii este aerul viciat din mlaştini (mala-aria), consumul unor alimente interzise, practicile vrajitoarelor, sau pedeapsa divină pentru păcatele făcute.

Primul care a efectuat o analiză atenta a împrejurărilor în care apare, evolueaza şi dispare o epidemie a fost medicul englez John Snow (1813-1858), considerat astăzi părintele epidemiologiei.. Intrat de la vârsta de 14 ani în şcoala de chirurgie de la Newcastle upon Tyne, John Snow va învăţa până la vârsta de 20 de ani această artă şi va intra în breasla chirurgilor în 1833. După trei ani de profesare la diferite exploatări miniere din nordul Angliei, John Snow se hotărăşte să urmeze cursurile Şcolii de medicină John Hunter din cartierul londonez Soho şi să lucreze la Spitalul Westminster. În 1838 va fi admis ca membru al Colegiului Regal al Chirurgilor, în 1844 va absolvi cursurile de medicină ale Universităţii  din Londra, iar în 1850 va fi primit în Colegiul Regal al Medicilor. Ca urmare a declanşării epidemiei de holeră din Londra din 1849, în anul următor Snow va fi printre membrii fondatori ai Societăţi Epidemiologice londoneze, alături de Bemjamin Guy Babington.

De numele lui John Snow se leagă descrierea epidemiei de holeră din Soho, mai precis de pe Broad Street din Londra, (în prezent Broadwick Street) din 1854. La 31 august 1854 în acest cartier a izbucnit holera care avea să omoare în primele 3 zile 127 de londonezi. La 10 septembrie se înregistrau 500 de morţi, iar până la sfârşitul epidemiei cifra totală de morţi a fost de 616, iar indicele de fatalitate de 12,8% (nr. de decese la sută, din totalul de îmbolnăviri). Ideea genială a lui Snow a fost de a pune pe o hartă toate adresele la care se înregistraseră decese prin holeră. 

Thr Ghost Map:
punctele negre sunt locurile în care au murit oameni de holeră

Când acest lucru a fost făcut, Snow a aflat că toţi bolnavii consumaseră apă provenită de la o pompa publică situată în mijlocul cartierului. Identificând astfel calea de transmitere a holerei, ca fiind apa furnizată de pompa stradală, Snow a descoperit ca apa era pompată din fluviul Tamisa, de compania londoneza de apă, iar sorburile acesteia luau apă din cea mai poluata zona a fluviului cu fecale. Când Snow a închis pompa de apa, epidemia din Soho s-a terminat imediat.

Ilustraţie de epocă simbolizând
"Fântâna morţii" de pe Broad Street.

Snow a publicat în revista Lancet descoperirile lui, dar a fost privit cu scepticism atât de colegi, cât şi de admnistratia londoneză, întrucât la acea dată nu se descoperise încă agentul etiologic al holerei. Deşi în acelaşi an 1854 Filippo Pacini (1812-1883) observase în scaunul bolnavilor de holeră asiatică bacilii holerici, abia după ce Robert Koch în 1883 a descris aceasta specie microbiană a fost pusă la punct izolarea şi identificarea microbului.

Lui John Snow i se va recunoaşte meritul de către urmaşi: pe locul fântânii holerei de altă dată se afla astazi un memorial format dintr-o pompa stradală de pe vremea holerei, o placă de pe o clădire semnalizează că aici a fost locul unde Snow a avut revelaţia modului de transmitere a holerei, iar un club din apropiere îi poarta numele.

Memorialul John Snow din Soho
În spatele fântânii se vede clubul J. Snow.

Firma clubului John Slow.

 Mai multe colegii şi universităţi din Anglia şi din Commonwealth îi poarta numele, iar în 2006 americanul Steven Johnson a publicat o carte ajunsă urgent bestseller: The Ghost Map (Harta fantomelor,  istoria celei mai terifiante epidemii londoneze şi cum ştiinţa a schimbat oraşele şi lumea modernă).

O caricatură de epocă a pompei de apă plină cu bacili si alte animălutze.

Placa din granit roşu
 aşezata pe locul pompei de apa din Broad Street
unde John Snow a descoperit transmiterea hidrica a holerei
în 1854

Despre vaccinul BCG şi despre vaccinul plagiat

Coperta revistei Maedica

Când în urmă cu mai mult timp m-am hotărât să scriu un serial despre câteva descoperiri importante din medicină, cum ar fi: penicilina, antisepsia, sau vaccinurile, am încercat să aprofundez subiectul dincolo de banalităţile pe care le găseşti pe site-urile de informare generală, sau pe paginile publicaţiilor magazin. Printre cititorii mei se numără studenţi de la medicină şi medici, aşa că faţă de aceştia am obligaţia de a depăşi cadrul unei informări generale şi de a le oferi o informaţie profesională, chiar dacă ea este învelită într-un ambalaj mai apropiat de cititor, decât cel al textelor academice. Am avut însă mereu în vedere să menţin originalitatea produsului meu, iar atunci când referinţele găsite în literatura virtuală, erau mai precise, sau mai preţioase, să dau un link bibliografic către sursa documentării. Asta cu toate că eu scriu pe un blog, care este o publicaţie personală şi nu ştiinţifică şi deci rigorile unui articol de comunicare ştiinţifică nu sunt obligatorii.
Am făcut această introducere pornind de la postarea referitoare la istoria descoperirii vacinului antituberculos BCG, care a avut ca bază de pornire articolul din revista română de limba engleză Meadica a Journal of Clinical Medicine, Volumul 8 (11), nr. 1/2013, "History of BCG Vaccine" publicat sub semnătura dnei. Simona Luca şi a profesorului Traian Mihaescu, şeful Clinicii de Pneumoftiziologie de la UMF Iaşi.
În dorinţa de a aprofunda subiectul şi scormonind prin literatura de specialitate am întâlnit unele fragmente care mi se păreau asemănatoare textului din revista românească, pe care conform zicalei "academice: cărţile se scriu din cărţi" am încercat să le ignor. Când însă pagini întregi sunt copiate punct cu punct şi virgulă cu virgulă dintr-o altă lucrare, fără ca autorul iniţial să fie citat sau cel puţin menţionat în bibliografie, fapta nu se mai numeşte inspiraţie, ci plagiat.
Astfel în articolul publicat de cei doi autori de mai sus sunt incluse pasaje întregi din lucrarea "BCG: who were Calmette and Guerin?" publicată de Alex. Sakula în revista Thorax 1983;Vol. 38: pag.806-812. Pentru comparaţie aveţi aici articolul din Thorax.
Astfel pagina 810 este aproape în totalitate copiată mot-a mot, de asemenea capitolul " The Lubeck disaster" din pagina 811 este copiat în întregime.

Nu ştiu câţi bani au primit autorii articolului de la editori, dar ştiu ca trebuie să-i dea înapoi. Şi mai ştiu că au obligaţia morală de a rescrie articolul şi de a menţiona în el pe dr. Sakula din care s-au inspirat.
P.S. În urmă cu mai multe zile m-am adresat unuia dintre autori semnalizându-i greşeala şi solicitându-i s-o remedieze. Cum n-am primit niciun semnal până acum consider ca este de datoria mea să fac public acest plagiat.

George Vlasto, (1820-1882), un gălăţean de vază II

Fraţii Vlasto.

Am văzut aici câteva firmituri din trecutul familiei Vlasto din Galaţi. Mai adăugam altele din Monitorul Oficial  nr. 155 din Juoi 7 (19) octombre 1882: 

"De vândare moşiile Puţichioaia şi Cuca- Cetătuia din judetul Covurlui, precum şi mai multe ecareturi din Galaţi.

Se publică spre generală cunostinţă Duminică la 10 octombrie a.c. cu incepere de la orele 11 a.m. se vor vinde prin licitaţie publică în sala Tribunalului Covurlui, secţia 1, urmatoarele imobile, averea defunctului George S. Vlasto:

              I.      Moşia Puţichioaia din judeţul Covurlui în întindere de 1959 fălci, sau pogone 5.598, din care pădure 907 falci, sau pogone 2597 si pământ arabil de 1051 falci, sau pogone 3000, avend si o vie de 7 pogone şi 1289 stânjeni pătraţi.

           II.      Moşia Cuca-Cetăţuia din judeţul Covurlui în întindere de 145 falci, sau pogone 413, din care pădure 26 falci, sau pogone 75, restul pământ arabil.

         III.      Prăvalia cu un etagiu d’asupra situată în oraşul Galaţi, în strada Portului, în dosul Bursei, închiriată D-lui. Pericles Levides până la Sf. Dumitru.

        IV.      Prăvalia cu un etagiu deasupra situata în orasul Galaţi strada Portului nr. 40-42.

Domnii amatori pentru a fi admişi in licitatiune, vor depune o cauţiune, pentru Moşia Puţichioaia de l.n.25.000, pentru Moşia Cuca-Cetăţuia l.n. 4000, iar pentru fiecare din prăvălii l.n. 4000.

Condiţiunile, planurile şi informaţii unile în detail se pot vedea la D.G. Trandafiridi, str. Plevnei No. 12 din Bucuresci si la D.F. Procopiu, strada mavromol, No. 4, administratori ai averei concordatarie a defunctului G. S. Vlasto”.

N.B. Moşia Puţichiaia se afla în satul cu acelaşi nume din comuna Fârţăneşti, judeţul Galaţi. Din 1946 pâna în 1964 numele a fost schimbat în Ignateşti, iar mai apoi în Viile. A nu se confunda cu Puţenii, din judeţul Galaţi, sat numit astăzi Valea Mărului. De remarcat ca staţia C.F.R. din localitatea Puţichioaia se numea Halta Băleni, dupa numele comunei vecine Băleni unde se afla Moşia Cantacuzino.

Moşia Cuca-Cetăţuia se afla probabil pe actualul teritoriu al comunei Cuca. Nu ştim în prezent unde era Cetăţuia, probabi este unul din tumulii din localitate Cuca, fie Movila Cuca de pe Dealul Caligar, fie cel de pe drumul spre Puţichioaia. Prin Cuca trece şi Valul Ploscuţeni-Stoicani, mai cunoscut sub numele de Valul lui Athanaric, sau Troienaş, mărginit de doua dealuri Albina şi Troian.

Proprietarii Palatului Antaki din Galaţi II

Ruinele Palatului Antaki din Galaţi
la sfârşitul celui de-al II-lea război mondial

Am văzut acum câteva zile cine a fost Albert Ghica, cel care s-a căsătorit cu fiica proprietarului Palatului Antachi din Galaţi. Într-un volum de amintiri scris de diplomatul gălăţean Dimitrie Iuraşcu:  Rugina toamnei, Editura Partener 2012, autorul pomeneşte de o întâmplare dintre două cuconiţe din înalta societate gălăţeană, care au intrat într-un conflict generat de un fante din epocă, Alecu Constantinidi, un dandy local. 
Acest Alecu, un tânar plin de bani proveniţi de la moşia Tutova care era in familia Constantinidi, era disputat la vedere de brăileanca Olga Macri, sora academicianului Anastase Simu (cel care a înfiinţat Muzeul de arta plastică Simu din Bucureşti), care se căsătorise în Galaţi după avocatul şi politicianul Victor Macri, (al cărui nume l-a purtat strada 23 August, în prezent Universităţii) şi Natalia Antachi, născută Alexandri, nevasta "valetudinarului şi marelui bogataş al oraşului". (valetudinar: şubred, neputiincios, bolnavicios).
Iuraşcu scrie despre Natalia Antachi că era o grecoaica un pic trecută, dar de toata frumuseţea, însa îi cam lipseau acele elemente esenţiale ale unei  bune educaţii".  Normal, Natalia fusese fiică de negustor si era căsătorita cu un negustor care avea salhana în schela portului si mai multe pravalii pe strada Mare şi în Târgul cel Nou. Tocmai lipsa bunei educaţii este amintită de Iuraşcu în cartea sa. Disperată că doamna Macri avea mai mare trecere la junele play boy-ul, Natalitza o va ataca pe Olgutza în Grădina Publică, pe când se plimba sub pomiii infloriţi într-o zi de mai, încercând să-i îndrepte zulufii şi să-i smulgă pălăriuţa din cap, în vederea aplicării măsurii aici amintite. Cum nici Olgutza nu era o tolomacă, în procesul de apărare al buclelor asaltate, se va fi folosit de umbrelutză, cu care ar fi fost aplicate ceva lovituri Coup du plat de l’épée, ce vor produce leziuni la nivelul nasului grecesc al agresoarei.
Ne mai povesteste Iuraşcu happy- end-ul acestei cafteli din parcul public: ambele codane, devenind vădane, dau câte o lovitură: Olgutza Macri îl va lua de bărbat pe mult disputatul Alecu Constantinidi, iar Natalitza pe Albert Ghica, printzul care avea să treaca pe lângă tronul Albaniei. Din ce-am mai găsit prin presa vremii, doamna Olga Macri va sta după căsătorie mai mult pe la Bârlad şi pe la Ghidigeni, unde se va abona la  Moda nouă ilustrată, apare-n fiecare vineri.

Istoria vaccinului antituberculos BCG

Robert Koch

În 1882 Robert Koch (1843-1910), bacteriolog german ilustru descoperea bacilul tuberculozei, pentru care în 1905 va primi Premiul Nobel. Toată suflarea medicală europeană era entuziasmată, la cea dată, sfârşit de secol XIX, tuberculoza fiind una din problemele de sănătate publica ale continentului; (1 german din 7 murea de tuberculoză). După 8 ani Koch descoperea tuberculina, considerată iniţial ca fiind o cale de a trata infecţia tuberculoasă, pâna ce Robert Virchow a dovedit că utilizarea ei in terapie agravează boala şi redeşteaptă focarele vechi de tuberculoză, declanşând ceea ce presa vremii a numit scandalul tuberculinei.

Deşi iniţial s-a crezut că tuberculoza este determinată de o singura bacterie Mycobacterium tuberculosis, cercetarile mai aprofundate au dovedit ca boala la om poate fi declanşata şi de M. Bovis şi M. Africanus. Ulterior au fost descoperite şi alte micobacterii numite netuberculoase, care pot determina alte îmbolnaviri la om sau animale, (de exemplu lepra), sau pot fi doar saprofite.

Utilizarea mycobacteriilor în scopul obţinerii unui vaccin a fost iniţiată de Vittorio Cavagnis (1846-1906) în 1886 la Veneţia. Renumitul medic german Emil Adolf von Behring şi el laureat al Premiului Nobel, anunţa la Congresul Internaţional de Tuberculoză  din 1905 descoperirea unui vaccin obţinut dintr-o tulpină de micobacterie umană, numită substanţa T.C., care conferea protecţie pentru tuberculoza bovină. Acest bovivaccin nu s-a dovedit a fi protectiv pentru tuberculoza generată de M. Tuberculosis. Cam in aceeaşi perioadă Edmond Nocard (1850-1903), bacteriolog format la şcoala lui Pasteur şi medic veterinar izola în 1902 de la vite, o tulpină de M. Bovis, pe care o va cultiva pe medii noi de cultură inventate de el.

Încercând să dezvolte lucrările lui Nocard despre tuberculoza bovina şi relaţiile ei cu tuberculoza umană, doi bacteriologi francezi din Institutul Pasteur din Lille, Albert Calmette şi Camille Guèrin au continuat să cultive tulpina lui Nocard, trecând-o pe medii de cultură, pâna ce aceasta şi-a pierdut virulenţa, dar şi-a menţinut antigenitatea, putând fi folosită la vaccinare.

Leon Charles Albert Calmette (1863-1933) a fost elev al marelui bacteriolog Émile Roux, care l-a propulsat în funcţia de director al Institutului Pasteur din Lille. Aici a experimentat cultivarea micobacteriilor pe mediul inventat de medicul epidemiolog norvegian Kristian Feyer Andvord, mediu care conţinea bila de bou şi cartofi. Efectuând treceri repetate pe acest mediu Calmette şi Guèrin aveau să obţină primul vaccin eficace contra tuberculozei. Cei care cunosc biologia acestei bacterii ştiu că bacilul Koch creşte foarte greu pe mediile de cultură, în câteva luni şi este foarte pretenţios. Trebuie să vă imaginaţi că din 1908 şi până în 1919, Calmette şi Guèrin au efectuat 230 de subculturi ale bacteriei iniţiale a lui Nocard, uneori în condiţii extrem de grele, ca de exemplu în timpul Marelui Război, când până şi cartofii erau o raritate în oraşul ocupat de trupele germane. Dincolo de adversităţile naţionale, medicul veterinar al regimentului german de ocupaţie a fost cel care le-a adus regulat bila de bou celor doi cercetatori francezi, pentru a putea să-şi continue munca. În compensatie poate,Calmette a preparat la institut ser şi vaccin antitifoidic pentru trupele germane din Lille. Asta nu l-a scutit de ai fi deportată soţia in Germania în 1918, de unde va fi eliberată abia după 6 luni.

După 11 ani de cultivare cei doi veterinari francezi au trecut la verificarea eficacităţii vaccinului pe cobai, apoi pe iepuri, cai şi vite. L-au numit vaccin (din) Bacil- Billie-Calmette-Guèrin, pe scurt BBCG, ulterior devenit doar BCG.

În 1921 s-a trecut la admnistrarea vaccinului la copii primul fiind un băiat a cărui mamă murise la naştere de ftizie. Vaccinul s-a admnistrat pe cale orală de către Benjamin Weill- Halle (1875-1958) şi Raymond Turpin (1895-1988), medici la Spitalul Charité din Paris în 18 iulie 1921. Datorita rezultatelor celor doi medici, care au continuat să vaccineze copii între 1921 şi 1924, din acest ultim an, autorităţile medicale franceze au introdus vaccinarea obligatorie a nou-născuţilor.

Albert Calmette

Camille Guerin

Pornind de la ideea că vaccinarea cu Mycobacterium bovis trebuie să urmeze calea infecţiei naturale, tuberculoza de la bovine transmiţându-se prin laptele de vacă contaminat bacterian cu bacili tuberculoşi, autorii vaccinului BCG l-au administrat la început per os. Medicul Benjamin Weill-Halle a fost cel care a încercat şi alte căi de administrare concomotent cu administrarea orală. Totusi numarul mare de recţii indezirabile (efecte adverse şi efecte secundare) la locul de inoculare nu a impus calea parenterală. Abia după descoperirea metodei de purificare prin emulsionare de către Leopold Negre (1879-1961) şi Alfred Boquet (1879-1947) s-au obţinut vaccinuri BCG fără reactivitate mare la locul de inoculare.

Albert Ghica şi familia Antaki din Galaţi

Anunţul matrimonial albert Ghica şi Madge Dowling of Kilas

Albert Ghica, nãscut la 16 decembrie 1868, la Iaşi, era fiul lui Costache Ghica, (1831-1880), agă (şef al poliţiei care avea ca sarcină paza oraşelor şi ordinea publică) şi căminar (perceptor pentru darile datorate statului de pe urma bauturilor alcoolice), descendent al familiei domnitoare Ghica şi al Elenei (Elenco) Negruţi, (1859-1911), fiica mai mică a spatarului Ianachi (Ion) Negruţi, fratele mai mic al lui Dinu Negruzzi, tatal lui Costache Negruzzi.

Albert a fost o fire boemă şi fost cãsãtorit de mai multe ori. Prima dată în 1890 la Iaşi cu Hélène Sturdza Scheianu (descendentă din familia domnitorul Mihail Sturdza). Divorţează după 2 ani.

În  noiembrie 1893, se căsătoreşte la Paris cu Dolores Marie Albertine Ghis, o marchizã francezã, iar mai apoi în noiembrie 1905 la Londra cu Madge Dowling of Kilas (Kildare), o irlandezã. Presa mondenă londoneză a vremii este plină de cuplul de însurătei şi de bunurile căpătate de aceştia la nuntă. Dar căsătoria nu durează mult, poate şi datorită extravaganţelor prinţului, aşa că întors în ţară va fi din nou în căutarea unei soţii.

A patra oară Albert s-a însurat cu Elena Antaki (Ralli) în 1920 la Galaţi, fiica negustorului M. (Makarios) Antaki, neam de creştini din Alep stabiliţi în ţările române. Antaki sau Antachi avea prăvalii pe strada Sf. Dumitru si Sf. Gheorghe

Albert a avut o viaţă destul de tumultoasă, la un moment dat a dorit chiar să ocupe tronul regatului Albaniei, fiind unul dintre candidaţi. Obsesia lui pentru Albania l-a făcut să-şi schimbe numele în Gjika care suna mai albanez şi să organizeze în 1905 la Bucureşti primul congres Pan-Albanez. În 1908 va scoate la Paris şi o carte: L’Albanie et la question d’ Orient. Tot el va fi cel care în calitate de protector al scriitorului şi publicistului naţionalist albanez Nicolla bey Ivanaj, îl va ajuta pe acesta să-şi publice lucrările în Albania.

Din nefericire pentru el niciuna dintre cele 4 soţii nu i-a lasat vreun moştenitor, aşa ca la moartea lui în septembrie 1925, averea sa s-a împărţit la soţie şi la ceilalţi patru fraţi: Matilda, Eduard, Henry şi Eleonora. Până şi moartea lui Albert Ghica a fost una surprinzătoare. Avea 55 de ani şi aflat la Iaşi în timp ce se gătea pentru a primi prietenii la prânz, a căzut din picioare în baie cu pămătuful în mână, murind pe loc. De pomină erau şi mesele pe care le dădea la el la palatul pe care-l transformase aproape într-un muzeu plin cu armuri, iatagane, săbii, pistoale vechi şi alte antichităţi colectionate şi unde într-o sufragerie imensă, la lumina lumânărilor, oficia alături de invitaţi o ceremonie destul de stranie, în timp ce le oferea mesenilor mâncare din strachini de lut gătită după moda barbară, adica frigărui şi gratare le servea băutură din ulcele. Pentru meseni era obligatorie ţinuta solemnă, formata din frac şi cilindru, iar dacă nu aveau erau îmbrăcaţi de Albert cu haine din garderoba sa mare cât una de teatru şi plină de boarfe.

În Palatul Ghica din Iaşi construit în stilul medieval moldovenesc în secolul XVIII, care era în succesiunea lui Albert s-a mutat Şcoala de muzică, devenita ulterior Conservatorul din Iaşi, iar în perioada refugiului de la Iaşi acolo a funcţionat Legaţia franceză.

În ce priveşte clădirea din Galaţi de pe strada Mavramol cunoscută sub numele de Palatul Antaki, ştim că era cea mai frumoasă clădire din oraş până la construirea Casei Lambrinidi şi în ea va fi cazat cu toate onorurile Mare Duce Nicolai, pe 6 mai 1977, când însoţit de 25 de generali ruşi a venit să inspecteze frontul de la Dunăre. Mai târziu în cel de-al II-lea Război Mondial, în clădirea Palatului Antaki a funcţionat Comandamentul Wermachtului, iar la abandonarea oraşului de către germani, în ziua de 25 august 1944, geniştii nemţi au minat clădirea provocându-i pagube importante. Ştim dacă regele Carol I în vizitele sale numeroase efectuate la Galaţi a locuit în Villa Antachi, (Monitorul oficial din 25 septembrie 1882)  şi mai ştim că în salonul acestei case se afla un tablou în ulei al suveranului, pictat în 1866, care ajunge la Willy Klein, un brăilean, care-l va vinde în 1936 lui Constantin C. Giurescu pentru 75000 de lei. Dupa reconditionare tabloul îi va fi dăruit lui Carol al Il-ea cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea lui Carol I.

Despre familia Antaki se ştiu puţine date. La 1871 judeţul Covurlui era reprezentat în Parlament de deputatul ales Iordake Antaki (ziarul Telegraphulu de Bucuresci, Sâmbătă 8 maiu). Probabil este vorba despre cel care deţinea o zalhana în Valea oraşului în 1861 şi care alaturi de G.P. Mantu va depune o  petiţiune  către Rege pentru menţinerea statutului de porto-franco al Galaţiului. La ridicarea Bisericii Sf. Împăraţi Constantin şi Elena  din Galaţi, comisul Iordachi Antachi va dona 20.000 de căramizi.

O stradă din oraş care lega strada Mavromol de strada Domneasca se numea strada Antache, (în Călăuza oraşului Galaţi  întocmită de N.C. Nanu, sau Antachi (actuala strada Lupeni). Câteva familii Antache şi Antachi mai trăiesc şi acum în Galaţi, iar neamul Antaki este răspândit în toata lumea. Antaki înseamnă „cel care provine din Antioch”, un oraş sirian vechi, azi Antakia, actualmente în Turcia.

În ziarul Epoca de Juoi 19 (31) Martie 1887 sub titlul: Sdrobirea colectiviştilor la Galaţi, reporterul ne vorbeşte de o criză generată de demisia deputatului colectivist din colegiul II, pe nume G. Antachi. Cred ca este vorba de George Antachi,  proprietar, amintit in 1872 ca membru al lojei masonice discipolii lui Pitagora.

Tot în Epoca din data de 1 august 1887 sunt amintiţi fraţii Antachi, cărora ajutorul de primar Malacsa, contra legei comptabilităţei generale şi fără licitaţiune, le ofera contractul de achiziţie pentru grilajul din fier şi doi stâlpi din tuci, ce urmau a fi montaţi pe zidul Vadului Bănceanu. Cum pe lista celor eligibili pentru Senat din Monitorul Oficial din 9 februarie 1882 găsim pe Iancu şi George Antachi, presupun că cei doi erau fraţii Antachi. Ambii erau în 1888 membri pe lista definitiva a alegatorilor ai Camerei de comerciu şi industrie pe 1889.

O familie Antachi (Neculai) avea în 1930 casă la Oancea, unde îl găzduiesc pe Corneliu Zelea Codreanu venit în vizită la târgul din Cahul.

"Penicillin Story"IV: Oxford University

2 dintre celebrele "Penicillin girls" la Oxford University
(2 din cele 6 laborante care îngrijeau culturile producatoare de Penicillium).
Imagine: www.ox.ac.uk 

Dincolo de meritul lui Fleming în descoperirea penicilinei, trebuie subliniat meritul celor care au pus în practică nouă substanţă, mutând-o din eprubetele laboratoarelor în spitalele din întreaga lume. La Universitatea Oxford din Marea Britanie un doctor pe nume Howard Florey a devenit profesor de patologie în 1935 la un departament nou înfiinţat William Dunn School of Pathology. Noul şef de catedră şi-a recrutat în echipă specialişti care lucrau în domeniul substanţelor cu efecte asupra bacteriilor. Unul din ei era Ernst Chain şi la puţina vreme dupa ce au început să lucreze împreună, cei doi savanţi au ajuns la concluzia că, dintre toate substanţele descoperite până atunci cu efect asupra bacteriilor, penicilina lui Fleming părea a fi cea mai promiţătoare dintre toate. Peste Canalul Mânecii se auzea zănganit de arme: Germania lui Hitler devenea tot mai agresivă şi facea paşi repezi spre declanşarea unui nou război.

Cum testarea unei noi substanţe cerea utilizarea unei cantităţi mari din acea substanţă, Florey şi Chain au apelat la biochimistul Norman Heatley pentru a imagina o metodă de producere  a penicilinei în cantitate mare. Hetley şi-a pus la treaba cunoştinţele şi abilităţile de biochimist şi pe 25 mai 1940 echipa avea prima cantitate de penicilină produsa prin noua metodă numită extracţie inversă. Pentru a testa produsul creeat, au fost injectaţi cu doze letale de streptococi un numar de 8 şoareci, iar la jumătate din ei, li s-a injectat noul probus antibiotic. A doua zi şoarecii protejaţi cu penicilina au fost găsiţi vii şi nevătamaţi, în timp ce restul erau morţi de mai multe ore.

Cum în 1940 războiul ciudat se transformase în războil adevărat, Florey, Chain şi Heatley s-au hotarât să-şi aducă şi ei aportul la efortul de război şi în căteva săptămâni au transformat laboratoarele din Dunn School într-o fabrică de penicilină, astfel că în februarie 1941 Florey avea la dispoziţie destulă substanţă pentru a începe verificările substanţei în studii pe oameni.

Primul lor pacient a fost un poliţist internat în Radcliffe Infirmary în vârsta de 43 de ani, care se zgâriase pe faţă într-o tufa de trandafiri şi ale carui răni se suprainfectaseră. Poliţistul a primit tratament timp de 4 zile şi starea lui s-a ameliorat vizibil dupa primele 48 de ore. Din păcate acest pacient  princeps a murit în urma unei recăderi câteva săptămâni mai târziu, dar moartea sa a impus ca durată minimă de tratament cu penicilină intervalul de 7 zile. Florey a continuat să administreze penicilina oamenilor cu infecţii diverse obţinând rezultate îmbucurătoare, motive pentru care şi-a publicat descoperirea şi rezultatele în prestigioasa revistă Lancet din august 1941. Imediat după aceasta producerea industriala a penicilinei a început să fie experimentată de companiile farmaceutice din Marea Britanie şi S.U.A. care au văzut în acest nou produs oportunitatea unei afaceri de lungă durată. În ziua cea mai lungă a debarcarii trupelor aliate pe plajele însângerate ale Normandiei, medicii militari americani şi britanici aveau în raniţe pe lângă mult uitilizata morfină  şi noua descoperire medicală:  penicilina.

Fiolă de penicilină 1943
sursa imaginii: sciencemuseum.org.uk 

Pentru recunoaşterea meritelor lor în punerea în slujba medicilor a primului antibiotic, penicilină, Alexander Fleming, Howard Florey si Ernst Chaine au fost răsplătiţi în 1945 cu Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină. Din păcate contribuţia lui Norman Heatley a fost ignorată si el a fost uitat la această ceremonie, fapt ce l-a determinat pe un ilustru savant englez, Sir Henry Harris, cel care conduce acum William Dunn School of Pathology de la Ixford să declare: 
"Without Fleming, no Chain or Florey; without Florey, no Heatley, but without Heatley, no penicillin."

Careul de "aşi" ai penicilinei:
Alexander Fleming, Howard Florey, Ernst Chain şi Norman Heatley