Medicina tradiţională

Să mai si râdem: dă click!

Epidemia de holeră de la Frumuşiţa 1995. Cornel Vartires "Grecu'"

Apariţia holerei la Frumuşiţa în toamna anului 1995 a fost o surpriză pentru noi cei care lucram în sănătatea publică gălăţeană. Cazurile de holeră aveau legătură de obicei cu Dunărea, era vorba de pescari care consumau frecvent apă din fluviu, de oameni care lucrau în sistemul de irigaţii, sau de ciobani care nu aveau altă sursă de apă decât cea din fluviu. De cele mai multe ori cei care se îmbolnăveau aveau probleme digestive, în special gastrice, acute, după consum abuziv de alcool („tării”), sau cronice, ulcere gastro-duodenale tratate cu antisecretoare, sau chiar operate.

Mai ales pescarii care plecau cu noaptea în cap pe apă, obişnuiau să se încălzească cu „una mică”, adesea votcă de contrabandă de origine dubioasă, de care era plin portul în acea perioadă. De la alcool li se făcea sete şi consumau apă din Dunăre, aşa cum făcuseră ani de zile fără să se îmbolnăvească.

La Frumuşiţa era însă alta situaţie, satul fiind amplasat pe terasa albiei majore a Prutului, dar oamenii care se îmbolnăviseră făceau parte dintr-un cartier distinct, populat aproape în exclusivitate cu ţigani, aflat în marginea satului, spre Tămăoani. Ţiganii din zonă urmaşi ai robilor eliberati de pe moşiile boiereşti lucraseră toata viaţa la I.A.S.-ul din zonă, însă problemele generate de privatizare şi de lipsa locurilor de muncă, îi aduseseră pe drumuri. Prin comună nu trecea decât Chineja, un pârâu amărât pe care-l cunoşteam din copilărie şi care era exclus să bea cineva apă din el, iar Prutul era prea departe de sat. Până la urmă tot descusându-i pe ţiganii internaţi la Spitalul de Boli infecţioase din Galaţi am aflat cum se îmbolnaviseră. 

În fiecare toamnă ţiganii mergeau la cules ciuperci de câmp (Agaricus campestris) în lanurile de grâu ale I.A.S.-ului din localitate, dar după privatizarea intreprinderii agricole n-au mai fost lăsaţi să calce grâul în picioare, aşa ca au fost siliţi să caute alte locuri. Aşa au ajuns peste Dunare, în comunele de vizavi de Galaţi: Grindu, Văcăreni, Luncaviţa, unde terenurile agricole ale I.A.S.-ului erau cultivate cu grâu de toamnă printre care toamna creşteau ciuperci. Toata afacerea era coordonată de un întreprinzator din sat care era „privatizat”, avea printre altele un microbuz cu care transporta ţiganii şi marfa peste Dunăre. Îi lua după-masa cu microbuzul şi-i trecea fluviul, le dădea ca avans pâine, parizer şi rachiu ieftin, iar seara îi trimetea la cules pe lanurile unde mituise paznicii să lase ciupercarii. Ori oamenii care munceau noaptea la lumina lunii, sau a lanternei, să nu-i vadă şefii, nu aveau alta sursă de apa decât cea din canalele de irigaţii, care conţineau apă de Dunăre şi astfel se infectau şi se îmbolnăveau. Cred că în totalitate au fost 10-11 cazuri de holeră în acel an la Frumuşiţa şi câţiva purtători.

Toamna, mai ales în toamnele lungi şi frumoase cum a fost cea din 1995, apele fluviului scad şi din cauza scăderii temperaturii concurenţa microbiana pentru aceiaşi nişă ecologica este mai scăzută, favorizând vibrionii, aşa ca toate epidemiile hidrice de holeră de la noi au fost la sfârşitul verii, chiar spre toamnă. De obicei şi apa este limpede şi oamenii sunt tentaţi să bea dacă este aşa de curată, „ca de izvor”.

Cu ţiganii din Frumuşiţa am avut şi o peripeţie tragi-comică pe care nu mă pot abţine să n-o povestesc. După ce culegeau ciupercile oamenii erau aduşi înapoi la Galaţi şi lăsaţi la gară, la tren, că microbuzul plin cu ciuperci pleca la pieţele din Iaşi şi din Bacău să vândă marfa. Era toamna şi se foloseau din plin la conserve de iarnă, în special la zacuscă, aşa ca noi am anunţat şi celelalte judeţe că se pot întinde cazurile în toată Moldova. În plină epidemie, mama unor ţigani internaţi în spital cu holeră a murit subit. Medicul din sat fără să se gândeasca prea mult şi fără să vadă cadavrul a eliberat certificat de deces cu o cauza de deces banală, o insuficienţă cardiacă parcă, deşi după simptomatologie era clar că avusese şi ea holeră. Ne-am sfătuit cu doctoriţa M.D., şefa noastră de atunci ce să facem, dar nu mai era nimic de făcut. Dacă o declaram ca fiind o moarte suspectă de holeră trebuia să ducem cadavrul la morga Spitalului Judeţean pentru autopsiere şi să-i recoltăm lichid din ansele intestinale, apoi urma sa îngropăm cadavrul în anumite condiţii speciale, aşa că am decis să nu ne ridicam toată colectivitatea de ţigani din sat în cap şi să închidem ochii, dar în acelaşi timp să tratăm cu toată seriozitatea toţi contacţii, respectiv să-i coprocultam şi să le dăm tratament antibiotic. Aşa am şi făcut, am luat măsura supravegherii cadavrului, care n-a mai fost dus la biserică conform obiceiului, ci a rămas acasă, unde am avut grijă să clorinăm din belşul gospodăria şi mai ales latrina si să facem o dezinsecţie ca la carte. Eram însoţit de un asistent de igienă care din păcate s-a prăpădit dupa câţiva ani de un infarct miocardic. Gălăţean grec de origine, Cornel Vartires era cel mai cunoscut dintre toţi colegii de la epidemii de către suflarea medicală, întrucât el era desemnat să efectueze recoltele de salubritate şi sterilitate din spitale, aşa că era veşnic cu o casoletă în braţe şi cu câteva duzini de eprubete dădea fiori celor care nu se spălaseră pe mâini sau care nu dezinfectaseră ca lumea vreo suprafaţă. Veşnic jovial şi pus pe glume Grecu' cum îi spuneam noi, era posesorul unei chelii lucitoare, mereu bronzate, care contrasta cu lumina albastră a privirii sale mereu senine. Deşi exploda câteodată când găsea „prea multă prostie dom' doctor”, avea o gândire pozitivă şi făcea mereu haz de necaz, mai ales de situaţiile în care prin natura meseriei eram puşi să facem lucruri nu prea plăcute, să punem de exemplu material fecal într-un coprorecoltor.

-         Mai pune dom’ doctor, că e prea puţin or să se supere fetele de la laborator că sunteţi aşa zgârcit!

La Frumuşiţa eram doar eu cu Grecu la casa decedatei, ceilalţi colegi alergând prin sat după alţi bolnavi, sau dupa probe de apă, aşa că bietul Cornel transpirase tot dând la pompă. Aveam o pompă din inox de 10 litri cu care dezinfectam şi faceam dezinsecţie, pe care o mânuia Cornel prin toata curtea.

-         Dom’ doctor am dezinfectat toată privata şi toate camerele, acu’ schimb soluţia şi dău şi de ploşniţe!

-         Bine domnu’ Vartires, dar parca ai dat şi ieri!

-         Da dom’ doctor, dar la cât rahat este în curtea asta s-au adunat toate muştele din sat! Cred ca au venit unele şi din Basarabia!

-         Mai bine să dăm cu var peste tot!

-         Nu dom’doctor, n-are efect, poate doar cu buldozerul!

Aşa lucram noi la „epidemii” în A.D. 1995.

Când ne întorceam seara târziu de pe teren ne adunam la sediu şi făceam planul pe a doua zi. Tot atunci aveam şi primele rezultate provizorii de la probele luate de pe teren şi nu mare ne-a fost mirarea când unul din copiii decedatei fusese dat de laborator ca fiind pozitiv pentru vibrionul holeric. Deşi era aproape noapte, m-am întors cu domnul Cornel la Frumuşita, să aducem „purtatorul” la internare la spital.

-         Poate rămânem şi la priveghi! a râs Cornel, care de altfel era încântat să mai schimbe spitalele, pe care le cunoştea mai bine decât cei care lucrau în ele, cu munca de teren.

-         Mi se pare mie că ţi s-a cam acrit de spitale şi vrei la noi pe teren la interventii!

-         Daca-ţi vedea vreo doi „coledzi” de ai dumneavoastră din spitale în plina criza de „greţuri” a-ţi prefera să fiţi aici la pompă!

Ştiam eu şi motivul pentru care Cornel insistase să faca parte din echipă: după epidemia de holera din 1994 de la Nicoreşti, pentru prima data Ministerul Sănătaţii acceptase să ne plăteasca sporul de 100% pentru epidemii periculoase şi luasem toi, mai puţin Cornel, care lucrase cu spitalele toată perioada.

Nu-i cunoşteam prea bine pe ţigani după nume, aşa că ne-au păcălit încât ne-am întors cu mâna goală la Galaţi, sperând să internăm pacientul a doua zi. Dar pentru a fi siguri că nu ne va scăpa şi de data asta am făcut un plan de bătaie. Eu trebuia să cobor la marginea satului şi s-o iau printre vii şi căpiţe să cad în spatele casei femeii moarte, în caz că cel cautat ar fi încercat sa fuga prin spate, iar Cornel însoţit de şeful de post, care-i mai cunoştea pe ţigani după nume, să vină cu maşina noastră pe uliţă, la vedere. Zis şi făcut, am aşteptat să apară maşina Sanepidului pitit dupa o movila de hlujani de porumb. La vederea maşinii unul din ţiganii adunaţi din curte „la mort” a dat să fugă prin spate, dar dând cu ochii de mine s-a întors înapoi. L-am căutat printre cei 10-12 bărbaţi care stăteau la o ţigară afară, dar nu l-am vazut, pe de alta parte Cornel care păzise uliţa nu-l văzuse fugind asa că unde-i „purtatorul”?

-         Mă puneţi într-o situaţie penibilă mai oameni buni! zice Cornel supărat.

-         Da’ nu-i aicea mâncaţi-aş! O plecat la Galaţi!

-         Pe căutate?

-         Pe căutate. Şi se apucă Grecu' şi caută în toata casa şi prin curte, da’ ţiganul nu-i şi pace!

-         Nu ştiu cum ne-a scăpat!

-         Nici eu nu ştiu!

-         Să-i spuneţi când apare că trimitem miliţia după el!

Ne luăm de braţ amândoi şi pornim spre poartă. Cănd trec pe lânga grupul de oameni văd cum le râd ochii în cap, abia se abţin să nu pufneasca în râs. Mă întorc din drum şi mai caut o dată, în prăpădita de magazie, în casă unde pe catafalc stă cu mâinile pe piept „coana mare” cum îi zice Cornel. Nimic, nici urmă de ţigan. Ies afară şi-mi aprind o ţigară. Trupa de rromi mai că a auitat că sunt la mort, îşi arată gingiile într-un zâmbet larg. Las ţigara din mâna şi intru din nou în casă. Odăiţele săracacioase n-au niciun fel de mobilă sub care s-ar putea ascunde cineva, nu sunt podele pe jos este doar lut amestecat cu balegă şi întins cu mâna, nu se vede niciun beci. 

În săliţă, batrâna moartă cu o lumânare la cap, are pielea încreţită de vârstă şi de deshidratare. În liniştea momentului aud o uşoară respiraţie. Dumnezeule, oare moarta nu e moartă, ci respiră? Mă apropii, dar mortul e mort ca toţi morţii.

Ridic pânza neagra peste care este aşezat sicriul. Sub masă şi sub măsa stă chircit ţiganul pe care-l caut.

-         Ce faci aici mă, de ce te ascunzi?

-         Păi nu vreau să merg la spital!

-         De ce? Ţi-a crescut microbul de holeră-n analize şi tre’ să te internam.

-         Ştiu da’ nu vreau mâncaţi-aş!

-         De ce nu vrei? Nu vrei să nu mai îmbolnaveşti şi tu pe alţii?

-         Vreau s-o îngrop pe mama şi pe urmă viu la voi la spital!

-         Promiţi?

-         Promit. Să moară mama!

-         Păi e deja moartă!

-         Atunci să mor eu!

Îl scot de sub masa şi ies cu el afară. Grecul se ţine de burtă de râs când îi spun de unde l-am scos.

-         Aveţi sânge în instalaţie dom’ doctor daca-ţi căutat sub mort! Eu aş fi visat urât la noapte!

Am negociat dupa aia amândoi cu ţiganul, apoi noi cu şefa, ea cu ministerul, aşa că omul a rămas să-şi îngroape mama şi după aia să se interneze pentru sterilizare bacteriologică. Noi am rămas pe aproape, ba chiar am condus moarta la cimitir, aşa mai de departe, popa şi dascălul înainte cu „Doamne miluieşte”, mortul dupa ei, ţiganii bocind dupa mort, iar noi mai la fereală, în spate, eu cu Cornel Vartires, Dumnezeu să-l ierte!

La întoarcere de la cimitirne ne apropiem de omul nostru din Frumuşiţa să-l luam la spital.

-         Ce bre, nu pot să stau şi la pomană?

-         Ba da, zice Cornel, dar nu la asta, la cea de 40 de zile!

Şi împingându-l în maşină Cornel îl bate pe umăr pe şofer:

- Dă-i bătaie până la spital fără să opreşti dacă vrei un bilet la staţiune la vară! Uitasem să vă zic că domnul Vartires era liderul de sindicat din Sanepid, calitate în care împărţea biletele de odihnă şi de tratament. Aşa lucram noi la „epidemii” în A.D. 1995.

Algoritmul diagnosticului de laborator al holerei

Explicaţii:
În scaunul bolnavului numărul de vibrioni este semnificativ, dar la cei trataţi anterior cu antibiotice, la contacţi, purtatori şi convalescenţi este necesară o îmbogăţire cu apă peptonată alcalină, timp de 6 ore la 37 de grade. La fel se procedează şi când vibrionul holeric se caută în apele naturale, sau în apele uzate prin metoda "ciorapilor" lăsaţi în curentul apei. Introducerea a două linguriţe de sare (Clorură de sodiu) în sticla de recoltă are rolul de a elimina din apa colectată bacteriile concurente şi de a prezerva vibrionii holerici. În cursul epidemiei de holeră din satul Frumuşiţa din anul 1995, în calitate de medic de gardă la Sanepid am plecat în focarul de holeră din comună şi printre altele am luat câteva sticle pentru recoltat apa. Nu ştiam cum se face recolta pentru vibrionul holeric decât în teorie, cei care recoltau de obicei apa şi care o făcuseră şi de data asta erau igieniştii din alt compartiment, aşa că m-am consultat cu o doamna asistentă din laborator şi am pus sare în sticla de recoltă. Surpriza a fost că recoltând din aceiaşi apă, de la mine din sticlă a crescut vibrionul holeric, iar din sticlele igieniştilor nu, ei utilizănd pentru recolta sticlele pe care le aveau la ei mereu, dar fără să le adauge sare. De altfel cred că a fost singurul vibrion holeric izolat vreodată din apă la Galaţi, au mai existat în acei ani izolări de vibrioni NAG, dar nu de holeric "pur sânge".
Despre epidemia de la Frumuşiţa am sa revin ca a avut unele aspecte interesante, uneori chiar tragi-comice.

Epidemia de gastroenterită din Franţa

Calicivirusuri; foto The Sun

În Franţa continua să bântuie epidemia de gastroenterită care a debutat în decembrie 2011. Se pare că această epidemie revine an de an în această ţară, numai în sezonul 2010-2011 fiind înregistrate 165000 de cazuri. Buletinele oficiale medicale din Franţa au facut cunoscut publicului larg ca boala este cauzată de un norovirus, mai cunoscut specialiştilor sub denumirea de "agentul Norwalk ", dupa numele oraşului american din statul Ohio, (a nu se confunda cu oraşul cu acelasi nume din statul Connecticut) în care a fost descrisă prima epidemie cu acest virus, la o şcoală elementară în anul 1968.
Numită şi "winter vomiting disease" (boala vărsăturilor de iarnă), gastroenterita acută este cauzată de lacune în igienă, principala cale de transmitere fiind cea fecal orală, cu alte cuvinte cei care se îmbolnăvesc au folosit aceeaşi toaleta cu oameni deja infectaţi si in absenţa spălarii mâinilor după utilizarea WC-ului se pot îmbolnăvi. Nu trebuie însă neglijata nici calea de transmitere indirectă în special prin alimente (fructe şi legume nespălate, fructe de mare în special scoici, sucuri proaspete ("fresh-uri"), salate, îngheţată) sau apă, atât potabilă cat şi cea de scăldat din lacuri, iazuri, piscine, jacuzzi sau aquaparcuri.
Morfologic virusul este un calicivirus, (nu din ucrainianul "calic", ci de la grecescul "kulix"), calicele fiind un vas de ceremonii creştin în forma de cupă cu picior, folosit la împărtăşanie pentru vinul roşu care simbolizeaza sângele lui Hristos şi care se dă credincioşilor odată cu cuminecătura în timpul euharistiei.  

Epidemie de gastroenterită acută în Franţa

Zonele din Franţa cu morbiditate crescută prin gastroenterite acute.

De câteva săptămâni în Franţa metrolpolitană evoluează o epidemie de gastroenterită acută care a cuprins deja aproape tot teritoriul, iar în şase regiuni ale hexagonului morbiditatea depaşeşte 300 cazuri la 100000 locuitori, zone figurate pe hartă în roşu intens. Este vorba de Nord Pas de Calais ("chez les ch'tis"), unde morbiditatea este de 884 cazuri/100000 locuitori, Languedoc Roussilon unde sunt 571 cazuri/100000 locuitori, Normandia de jos 339 cazuri/100000 locuitori, Alpi-Coasta de Azur unde sunt 327cazuri/100000 locuitori, Alsacia cu 319cazuri/100000 locuitori şi Aquitania cu 308 cazuri/100000 locuitori. Asta înseamnă zeci de mii de cazuri de gastroenterită înregistrată intr-o singură regiune, probabil sute de mii de cazuri în toată Franţa. Ce este ciudat este ca autorităţile franceze nu ştiu încă de ce etiologie este infecţia, principalii candidaţi fiind rotavirusurile sau salmonelele. Mai multe amănunte dă click aici.

Din vremea holerei. Minciuna autoritaţilor.

Dacă încercăm să căutăm în documentele oficiale date despre holera din România din secolul XX, vom avea mari probleme. Documentele româneşti sunt puţine şi sărace şi adesea contradictorii. În perioada comunistă nu aveai voie să spui că avem cazuri de holeră în ţară, aşa ca boala a fost botezată BDAS, (boala diareica acută severă), denumire utilizată pe plan naţional. 
Vezi aici dând click un articol despre mistificarea holerei în perioada comunistă.
În arhivele OMS (Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii) nu vom găsi nici-un caz de holera raportat din România între anii 1970-1989. Nu am găsit rapoarte despre holeră nici în WER (Weekly Epidemiological Record), publicaţia săptămânală de alertă epidemiologică în care se consemnau zonele afectate de boli carantinabile (ciuma, holeră, tifos, etc.).
Cifrele din presă sunt şi ele inexacte fiind luate din diferite surse, fără a fi bine documentate. Situaţia cazurilor de holeră între 1977 cănd boala a reapărut în România şi 1995 când a dispărut, a fost următoarea:

Din vremea holerei. Botezul.

Primul caz de holeră la care am intervenit în calitatea mea de medic secundar în specialiatea de boli infectioase şi epidemiologie, (rezident cum se spune acum), a fost în anii ’90, la Galaţi, când s-a izolat prima tulpina de vibrion holeric la noi în judeţ, la un ţăran dintr-un sat numit Vameş, dintr-o comună gălăţeană, Piscu. Şeful meu direct de atunci era renumitul organizator sanitar şi epidemiolog gălăţean doctorul Nicolae Brebenel, despre care am mai scris şi altă dată şi despre care voi mai scrie, căci a fost un om deosebit care m-a influenţat mult din punct de vedere profesional. Când telefonul a sunat la el pe birou şi doctoriţa T. din laboratorul de bacteriologie i-a dat vestea, a sărit de pe scaun imediat şi ne-a luat pe toţi medicii din biroul „Epidemii”situat la demisolul cladirii Sanepidului sus în laborator, să vedem plăcile cu vibrionul holeric, ca să le ţinem minte şi să nu le uităm niciodată. Brebenel apucase şi epidemiile de holeră de după 1977, anul revenirii holerei în România după o absenţă de mai multe decenii, dar eu şi cele două colege ale mele, care erau pe atunci doar medici specialisti, eram la primul nostru contact cu boala care avea să ne dea de furcă mai mulţi ani de-a rândul în anii următori. Spre nefericirea tuturor ceea ce izolase doctoriţa T. În laboratorul de bacteriologie era un vibrion holeric ca la carte, adică formase un văl de toată frumuseţea în eprubeta cu apă peptonată şi formase nişte colonii mici, rotunde şi transparente, ca nişte picături de rouă pe plăcile cu mediu solid. O bandă de hârtie de filtru pentru testul oxidazei şi-a schimbat culoarea sub ochii noştri, aşa ca era clar: aveam în faţă o cultură din bacteria cea mai periculoasă pe care o găsisem la un bolnav de la noi din teritoriu. Oare câţi mai erau? Întorşi în „bârlogul lupilor”, cum era poreclită camera noastră de colegii igienişti, Şeful a sunat ministerul şi Direcţia Sanitară şi apoi am plecat toţi pe teren: o colegă a mers la spitalul unde era internat pacientul, să le facă o „bucurie” şi colegilor infecţionişti, cealaltă la domiciliul pacientului, iar Brebenel la locul de muncă al bolnavului, la I.A.S. Vameş, unde acesta era agricultor.

-         Hai cu mine doctore, să vezi cum e la holeră! Nu de alta, dar nu ştiu câte cazuri o să avem, aşa că trebuie să profiţi. Ne-am urcat în ARO-ul vechi şi hârbuit al Sanepidului şi hai la drum spre Vameş. Ajunşi la I.A.S. (care încă nu se desfiinţase) ne-am lămurit repede ca omul mai mult nu venea la slujba de la stat, fiind mai preocupat să-şi prăşească porumbul propriu. Aveam într-un fel noroc, lista contacţilor care trebuiau identificaţi, urmăriţi şi trataţi fiind astfel mult mai mică.

-         Unde avea ăsta pământul? a întrebat doctorul Brebenel pe unul din colegii de serviciu al bolnavului.

-         Spre mânăstirea de la Tudor, dar pe partea asta a văii.

-         Poţi să vii să ne arăţi?

-         Viu, dar e mult de mers!

-         Avem maşină!

Am urcat din nou în ARO şi bălăbănindu-ne prin şanţurile săpate de tractoarele care trecusera pe acolo am urcat încet o panta dulce şi după vreun sfert de oră ne-am oprit lângă un lan de porumb de un verde intens, bine prăşit, în contrast cu lanurile prin care trecusem pâna atunci şi care erau arse de soare si pline de buruiană.

-         Arată bine porumbul, zise doctorul Brebenel intrând în lanul cu plante care îi ajungeau până la piept.

-         Pai cum sa n-arate bine dom’ şef, dacă-i irigat!

-         De unde-i irigat?

-         De la ţeavă, de un’ să fie dom’ şef?

-         Arată-mi şi mie ţeava aia! Mă uitam la domnul director şi nu pricepeam ce vrea de la ţăran, care şi el î-şi punea poate aceleaşi întrebari, de ce e interesat de ţeavă, de porumb şi de toate alea.

-         Mânzule, tu ce parere ai? Şi s-a întors zâmbind la mine după ce a găsit printre tulpinile de păpuşoi gura unei conducte de irigaţii.

-         Vreţi să ziceţi că omul a băut apă de aici şi s-a îmbolnăvit de holeră?

-         Exact, asta este calea de transmisie, apa de la irigaţii!

-         Păi de unde să fie vibrioni holerici în apă aici la mama dracului?

-         Din Dunăre!

-         Păi pe aici curge Siretul! Şi m-am întors să-i arăt doctorului liziera luncii Siretului care se vedea în zare.

-         Da’ dar apa e din Dunăre!

-         La 40 de kilometri de Dunăre?

-         Sigur că da, toata apa de irigaţii din judeţ este apă pompată din Dunare prin canalul de la Vânători, care are staţie de pompare aproape de Pisica (Garvan), mai jos de oraş şi ajunge prin conducte şi canale până aici!

-         Şi-a rezistat holericul?

-         Şi-ncă cum! Îi place sa călătorească la căldurică!

Nu ne-a mai rămas decât sa luam nişte probe din apă şi apoi am plecat spre Galaţi. N-a crescut din ele nimic, în 15 de ani de muncă la am găsit vibrioni holerici doar o singura dată, dar asta este o alta poveste.

Doctorul Brebenel m-a tachinat pe drum:

-         Doctore se cunoaşte că nu eşti pescar! Intră şi tu în rândul oamenilor cu microbul ăsta şi ai să ştii toate cotloanele Dunării, toate bălţile, canalele şi japşele.

Nu s-a lipit de mine pescuitul şi nici vânatoarea, sporturi pe care doctorul Brebenel le practica aşa cum practica medicina, cu pasiune, seriozitate şi inteligenţă. Am rămas însa cu multe altele de la el şi  o să vi le povestesc şi vouă.