Primul caz de holeră la care am intervenit în calitatea mea de medic secundar în specialiatea de boli infectioase şi epidemiologie, (rezident cum se spune acum), a fost în anii ’90, la Galaţi, când s-a izolat prima tulpina de vibrion holeric la noi în judeţ, la un ţăran dintr-un sat numit Vameş, dintr-o comună gălăţeană, Piscu. Şeful meu direct de atunci era renumitul organizator sanitar şi epidemiolog gălăţean doctorul Nicolae Brebenel, despre care am mai scris şi altă dată şi despre care voi mai scrie, căci a fost un om deosebit care m-a influenţat mult din punct de vedere profesional. Când telefonul a sunat la el pe birou şi doctoriţa T. din laboratorul de bacteriologie i-a dat vestea, a sărit de pe scaun imediat şi ne-a luat pe toţi medicii din biroul „Epidemii”situat la demisolul cladirii Sanepidului sus în laborator, să vedem plăcile cu vibrionul holeric, ca să le ţinem minte şi să nu le uităm niciodată. Brebenel apucase şi epidemiile de holeră de după 1977, anul revenirii holerei în România după o absenţă de mai multe decenii, dar eu şi cele două colege ale mele, care erau pe atunci doar medici specialisti, eram la primul nostru contact cu boala care avea să ne dea de furcă mai mulţi ani de-a rândul în anii următori. Spre nefericirea tuturor ceea ce izolase doctoriţa T. În laboratorul de bacteriologie era un vibrion holeric ca la carte, adică formase un văl de toată frumuseţea în eprubeta cu apă peptonată şi formase nişte colonii mici, rotunde şi transparente, ca nişte picături de rouă pe plăcile cu mediu solid. O bandă de hârtie de filtru pentru testul oxidazei şi-a schimbat culoarea sub ochii noştri, aşa ca era clar: aveam în faţă o cultură din bacteria cea mai periculoasă pe care o găsisem la un bolnav de la noi din teritoriu. Oare câţi mai erau? Întorşi în „bârlogul lupilor”, cum era poreclită camera noastră de colegii igienişti, Şeful a sunat ministerul şi Direcţia Sanitară şi apoi am plecat toţi pe teren: o colegă a mers la spitalul unde era internat pacientul, să le facă o „bucurie” şi colegilor infecţionişti, cealaltă la domiciliul pacientului, iar Brebenel la locul de muncă al bolnavului, la I.A.S. Vameş, unde acesta era agricultor.
- Hai cu mine doctore, să vezi cum e la holeră! Nu de alta, dar nu ştiu câte cazuri o să avem, aşa că trebuie să profiţi. Ne-am urcat în ARO-ul vechi şi hârbuit al Sanepidului şi hai la drum spre Vameş. Ajunşi la I.A.S. (care încă nu se desfiinţase) ne-am lămurit repede ca omul mai mult nu venea la slujba de la stat, fiind mai preocupat să-şi prăşească porumbul propriu. Aveam într-un fel noroc, lista contacţilor care trebuiau identificaţi, urmăriţi şi trataţi fiind astfel mult mai mică.
- Unde avea ăsta pământul? a întrebat doctorul Brebenel pe unul din colegii de serviciu al bolnavului.
- Spre mânăstirea de la Tudor, dar pe partea asta a văii.
- Poţi să vii să ne arăţi?
- Viu, dar e mult de mers!
- Avem maşină!
Am urcat din nou în ARO şi bălăbănindu-ne prin şanţurile săpate de tractoarele care trecusera pe acolo am urcat încet o panta dulce şi după vreun sfert de oră ne-am oprit lângă un lan de porumb de un verde intens, bine prăşit, în contrast cu lanurile prin care trecusem pâna atunci şi care erau arse de soare si pline de buruiană.
- Arată bine porumbul, zise doctorul Brebenel intrând în lanul cu plante care îi ajungeau până la piept.
- Pai cum sa n-arate bine dom’ şef, dacă-i irigat!
- De unde-i irigat?
- De la ţeavă, de un’ să fie dom’ şef?
- Arată-mi şi mie ţeava aia! Mă uitam la domnul director şi nu pricepeam ce vrea de la ţăran, care şi el î-şi punea poate aceleaşi întrebari, de ce e interesat de ţeavă, de porumb şi de toate alea.
- Mânzule, tu ce parere ai? Şi s-a întors zâmbind la mine după ce a găsit printre tulpinile de păpuşoi gura unei conducte de irigaţii.
- Vreţi să ziceţi că omul a băut apă de aici şi s-a îmbolnăvit de holeră?
- Exact, asta este calea de transmisie, apa de la irigaţii!
- Păi de unde să fie vibrioni holerici în apă aici la mama dracului?
- Din Dunăre!
- Păi pe aici curge Siretul! Şi m-am întors să-i arăt doctorului liziera luncii Siretului care se vedea în zare.
- Da’ dar apa e din Dunăre!
- La 40 de kilometri de Dunăre?
- Sigur că da, toata apa de irigaţii din judeţ este apă pompată din Dunare prin canalul de la Vânători, care are staţie de pompare aproape de Pisica (Garvan), mai jos de oraş şi ajunge prin conducte şi canale până aici!
- Şi-a rezistat holericul?
- Şi-ncă cum! Îi place sa călătorească la căldurică!
Nu ne-a mai rămas decât sa luam nişte probe din apă şi apoi am plecat spre Galaţi. N-a crescut din ele nimic, în 15 de ani de muncă la am găsit vibrioni holerici doar o singura dată, dar asta este o alta poveste.
Doctorul Brebenel m-a tachinat pe drum:
- Doctore se cunoaşte că nu eşti pescar! Intră şi tu în rândul oamenilor cu microbul ăsta şi ai să ştii toate cotloanele Dunării, toate bălţile, canalele şi japşele.
Nu s-a lipit de mine pescuitul şi nici vânatoarea, sporturi pe care doctorul Brebenel le practica aşa cum practica medicina, cu pasiune, seriozitate şi inteligenţă. Am rămas însa cu multe altele de la el şi o să vi le povestesc şi vouă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu