Primele servicii pe care le putem numi poştale pe teritoriul ţării noastre au apărut o dată cu cucerirea Daciei de către romani. Imperiul roman avea pus la punct un serviciu impecabil pentru acea perioadă şi el a fost folosit pe timpul staţionării trupelor imperiale în Dacia. Detalii despre aceste trasee şi localităţi găsim în celebra Tabula Peutingeriana, un document din secolul XI, întocmit după o hartă şi un itinerarium roman din primele secole după Hristos, care conţine pe sectiunea a-VII-a: Dacia, Thracia, Macedonia, Achaia, Cyrene şi Creta. Fluviul Dunărea se varsă prin 5 sau poate chiar 6 guri: "Hostia Fl. Danubii", undeva mai sus de Tomis. Se disting de altfel şi alte localitati din Dacia antică: Callatis, Histriopolis, Salsovia (Mahmudia de azi), Ad Stoma (imprecis de localizat, posibi Sfântul Gheorghe, Noviodunum (Isaccea), Arrubium (Măcin), Troesmis (Jigliţa), Beroe (Gârliciu), Carsio (Hârşova), Axiopolis (Cernavodă), Sucidava (Topalu), Durostorum (Silistra) şi Sagadava (imprecis de localizat). Harta are oricum mari greşeli de amplasare şi de orientare, dar este primul document scris de atestare a acestor localităţi. Pe traseele desenate pe această hartă sunt desenate locurile de oprire pe drum pentru călători şi curieri.
Mult mai târziu între localităţile mari ale ţării se va dezvolta o reţea de staţii de schimbat caii de poştă şi de odihnă pentru călători numite hanuri de poştă, sau dupa denumirea turcească menzil. Transportul se facea cu ajutorul cailor care trebuiau sa fie întreţinuţi de către localitatea în care se afla hanul de poştă. Se foloseau călăreţi pentru corespondenţă, poştalioane sau diligenţe pentru transport de pasageri şi căruţe pentru transportul mărfurilor. O căruţă uşoară cu care se cărau numai pachetele se numea olac, iar căruţaşii olăcari. Mai târziu olăcari erau numiţi numai curierii oficiali, domneşti, ceilalţi fiind lipcani care erau folosiţi în interiorul ţării şi călăraşi cei care erau trimişi peste hotare.
Poştalion provine dintr-un cuvânt rusesc poţ’talon fiindca ruşii au fost cei care au organizat prima poşta între Iaşi şi Galaţi la 1676. În mod similar în Transilvania şi mai apoi în Valahia austriecii au fost cei care au pus bazele serviciilor poştale. Poştalioanele erau conduse de vizitii, numiţi surugii din turcescu suruku şi care erau oameni de toată isprava, adesea fiind nevoiţi să mâne caii de poştalion stând călare pe unul din ei, de obicei pe înaintaş, cel din frunte. Nu era o meserie uşoară, drumurile nu erau sigure, carosabilul era rudimentar, diligenţele circulând mai ales pe văile apelor, iar staţiile de poşta erau mai mult nişte bordee mizerabile în care surugii şi calătorii se odihneau doar cât se schimbau caii. De cele mai multe ori surugii dormeau la postalionul pe care-l păzeau. Detalii despre cât dura un drum se pot gasi pe site-ul Poştei Române.
A întreţine mereu cai de poşta nu era deloc usor pentru o comunitate, aşa că la 1775 domnitorul Alexandru Ipsilanti a trecut poşta în coordonarea şi finanţarea statului, iar staţiile de poşta au devenit mai sigure, fiind păzite de un căpitan de menzil care avea in subordine mai multe slugi şi în jurul unor astfel de stabilimente s-a dezvoltat o industrie prosperă a hanurilor, care ofereau mâncare, băutură, căldură şi adăpost drumeţilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu