O imagine rară cu vechiul bric "Mircea" la Galați

 

Carte poștală editura "Librăria Nouă Ion Negoescu Galați"

Puțina lume știe că anterior navei școală a marinei militare române bricul "Mircea" a mai existat o nava cu același nume și cu același rol de instruire pentru marinari. Construită în 1882 în Marea Britanie la șantierele Thames Iron Works, nava avea o lungime de 36 m, lățime de 7,6 m și pescaj de 3 m. Pe osatură metalică din fier erau fixate componentele corpului navei din lemn. Cu două catarge: trinchet și artimon și un bompres nava putea desfășura o velatura de 14 vele cu o suprafață totală de 500 mp, care cu vânt bun asigurau o viteza de 7 noduri. Motorul de 160 de CP putea asigura și el cam 8 noduri. Echipajul format din 8 ofițeri, 6 maiștri militari și 2 piloți putea instrui 100 elevi marinari pe serie. În cei 50 de ani de serviciu pe nava s-au instruit sute de marinari români. A fost scoasă la pensie în 1931, fiind înlocuită de noua nava școală "Mircea". Parcată în portul Galați a fost bombardată de aviația sovietică în aprilie 1944 si distrusa de incendiul care a urmat.

Papirusul latin Hunt

Alfred Hunt și Bernard Greenfell în timpul expedițiilor din Egipt.

Descoperit în 1925 în Egipt de profesorul Hunt papirusul scris în limba latină este un „pridianum” un fel de registru anual al unei cohorte de soldați romani cantonați la Dunărea de jos după cucerirea romană a Daciei de către Traian.

Aflat în prezent la British Museum și cunoscut ca „Papyrus 2851” documentul studiat de numeroși istorici români evidentiază persistența stăpânirii romane la nord de Dunăre și după cucerirea Daciei de către Traian în anul 106. În papirus sunt semnalate Piroboridava, Boridava și regiunea Trans Danuvium zone în care soldații romani din cohorta I Hispanorum Veterana Quigenaria Equitata nu numai că efectuau incursiuni și le aveau in supraveghere, dar aveau și garnizoane.

Jurnalul de activitate al cohortei romane cuprinde „ordinea de bătaie” a trupei, misiunile, pierderile și activitățile principale. Cohorta era formată din veterani din Spania (Hispanorum Veterana) și avea în componență cavalerie. Întâlnim aceasta cohortă printre constructorii și paznicii castrului roman Angustia din Comolău, azi satul Reci de lângă șoseaua care leagă Moldova prin Pasul Oituz de Transilvania. (Interesant este faptul că pe Harta Iosefina din 1769-1773 localitatea se numea Romolo v. Komolo).

Se presupune că acesta cohortă a functionat în zona țării noatre de pe vremea guvernatorului Moesiei Quintus Pomponius Rufus (anul 99 d.H) și pâna în 115-117 d. H. când este intâlnită în Egipt probabil ca urmare a războaielor din Iudeea. Numele reconstituit de Hunt al prefectului cohortei pare a fi Varro Nicanus, iar structura unității militare cuprindea 546 luptători din care 6 centurioni, 4 decurioni, 119 cavaleri. Printre soldați se numărau originari din Grecia, Macedonia, Moesia. Sunt enumerate pierderile: 10 morți dintre care unul masacrat de tâlhari și 53 plecați cu diferite sarcini în Grecia, după echipamente, în Trans Danuvium după cai, sau la nord de Dunăre în garnizoana Piroboridava.

Papirusul Hunt constituie prima atestare documentară a capului de pod de la nord de Dunăre și a faptului ca regiunea era controlata de armata romana din Moesia. Documentul întărește dovezile arheologice descoperite în capul de pod din sudul Moldovei: altarul votiv închinat lui Hercules Victor de către Lucius Iulius Iulianus, descoperit la Serdaru în 1911, necropolele de la Barboşi, cele din Micro 20 din Galaţi, sarcofagul descoperit în Galaţi, pe strada Lozoveni, cel descoperit la Barboşi la Depozitul de muniţii în 1904, cavoul ofiţerului roman descoperit în 1974 lânga Oficiul Poștal Dunărea, devenit celebru mai ales prin interpretarea dată de "Innocens" primul creştin atestat din România. Dacă adaugăm la acestea prezența fortificațiilor romane de la Caput Bovis-Gherghina, castellum-ul de pământ de pe dealul Țiglinei și valul lui Traian Tulucești-Șerbești avem imaginea unui teritoriu cuprins între limesul imperiului care a fost nucleul unei comunităţi romane importante care a durat mult chiar şi după retragerea romană din Dacia.
P.S. Organizarea militara a unei cohorte era următoarea:

Quigenaria era compusă din 500 soldați călare împărțiți in 16 subunități numite „turmae”,  formate din 32 de soldați. Fiecare turmae era condusă de către un „decurio” peste care șef era „centurion” care coordona 3 turmaes și peste ei „praefectus”, comandantul. Acesta avea în subordine: „decurio” (căpitan de cavalerie), „optio” (locotenent), „signifer” (stegarul), „Tesserarius” (subofițer) , „Immunes” specialiști experimentați care nu participau la lupte (fierari, tâmplari, geniști, etc.) și „pedites” infanteriști.

Orașul Galați țintă prioritara pentru bombardamente americane în Operațiunea Frantic

Amplasarea radarelor germane în 1944 care ghida atacurile de noapte ale avioanelor de vânatoere deasupra României

Am scris aici despre bombardamentul aliat din 6 iunie 1944 asupra Galațiului efectuat de avioanele americane plecate de pe aerodromuri din U.R.S.S. și care au avut drept țintă principală aeroportul.  Misiunea 211 a grupului de bombardament american 449 a fost efectuată ca urmare a cererii lui Stalin la întâlnirea cu președintele Roosevelt din noiembrie 1943 de la Teheran, de a se tăia căile de comunicații ale țărilor din estul Europei satelite cu Germania nazistă. Ori tocmai în zona Galați-Tecuci erau concentrate flotilele de aviație de vânătoare românești care făcuseră multe victime printre piloții sovietici care atacaseră în mai multe rânduri căile ferate și portul, iar în plus aeroportul din Galați era folosit frecvent pentru decolarea avioanelor germane de transport spre frontul de est. În același timp distrugerea aeroportului din Galați scotea din uz avioanele de vânătoare germane și românești care acționau noaptea protejând teritoriului românesc de bombardierele de noapte ale R.A.F. Avioanele de vânătoare erau dirijate prin radar spre ținte, inclusiv cu ajutorul celui instalat de germani la Galați.

Ca urmare comandamentul aliat a dispus în cadrul "Operațiunii Frantic” detașarea în U.R.S.S. a unor tehnicieni americani care au preluat aerodromurile din Ucraina: Poltava, Mirhorod și Pyriatyn, aflate într-o stare jalnică după mai mulți ani de război, dar care aveau peste 2000 m lungime distanță necesară decolării "Fortărețelor zburătoare". Cu utilaje americane și mână de lucru sovietică, aerodromurile au fost reparate într-un timp record, așa că în iunie 1944 au putut să-și primească oaspeții americani. 

De menționat că rușii au dispus plasarea americanilor la Poltava și cu caracter propagandistic, localitatea fiind sediul celebrei bătălii din 1709 în care Petru cel Mare nimicea coaliția dintre regele Suediei Carol al XII- lea și hatmanul cazacilor Ivan Stepanovici Mazepa, punând practic bazele imperiului țarist. Americanii își stabilesc aici comandamentul general pentru toate cele trei aeroporturi și instaleaza 150 de corturi pentru piloți și personalul auxiliar, inclusiv un spital militar. 

Poltava și Mirhoroh au devenit bază pentru avioanele de bombardament greu: B 24 Liberator și B 17 Flying Fortresses, iar Pyriatyn pentru avioanele de vânătoare: P 51 Mustang și P 38 Lightnings.

Primele aterizări pe noile aerodromuri din Ucraina au loc pe 2 iunie 1944, unde americanii sunt primiți cu votcă și flori, după ce „en passant” fac praf triajul din Debrețin și pe cel din Oradea. Sunt 157 de bombardiere și 70 de avioane de vânătoare.

După festivități și instalare piloții americani atacă pe 6 iunie 1944 cu 104 bombardiere B 17 protejate de 42 de avioane de vânătoare orașul Galați lovind aerodrumul, străzile învecinate și mai multe case. Din relatarea unui comandant de escadrilă colonelul Herbert E. Rice din cele 28 de avioane din subordinea sa doar 27 au ajuns deasupra orașului unui fiind nevoit să se întoarcă din motive tehnice, bombardierele nefiind deranjate de niciun vânător. Așa cum am mai scris, aviația de vânătoare americană a declarat 8 victorii și două pierderi, ambele P 51 Mustang, iar românii și germanii au anunțat și ei două victorii (Grupul 9 de la Tecuci), 1 victorie (Grupul 6 de la Popești Leordeni) și „mai multe victorii” (Grupul 7 de la Roșiorii de Vede). Interesant este că americanii au aflat de "Operațiunea Overlord” (debarcarea aliaților în Normandia și deschiderea celui de-al doilea front) de la radio B.B.C. în timp ce survolau Galațiul. Unul din ofițeri auxiliari căpitanul inginer Harry Miller declara în 1991 că la întoarcerea din raid unii membri ai echipajului povesteau că au bombardat Dresda pentru a atrage asupra lor grosul aviației de vânătoare germane și a proteja astfel trupele aliate debarcate în Franța. Ori combustibilul nu le-ar fi ajuns pentru un astfel de drum dus-întors, de fapt pentru inducerea în eroare a nemților, piloților americani li se spusese să vorbească între ei că vor bombarda Germania, nu România.

Acest prim succes al "Operațiunii Frantic"a fost urmat de un al doilea la 11 iunie 1944 când aviația americană din Ucraina bombardează triajul Focșani. După unele relatări americanii pierd în atac un bombardier în epava căruia nemții găsesc o mapă plină cu fotografii făcute de un aviator la Poltava. Drept urmare «într-una din zileloe următoare germanii vor trimite un avion de cercetare Heikel-He 177 care va survola baza aeriană de la Poltava și probabil și celelalte două baze fotografiind aglomerarea de avioane și reușind să scape fără a fi interceptat din cauza neînțelegerilor dintre ruși și americani care se invitau unii pe alții să intervină pentru a doborâ intrusul. Urmarea este că pe masa operativă a generalului Luftwaffe din Corpul 4, Rudolf Meister, se acumulează o grămadă de informații despre uriașa flotă de bombardiere din est care ar fi putut dezechilibra imediat balanța războiului și drept urmare nemții trec la ofensivă.
(va urma).

Considerații pe marginea unei ilustrații a orașului Galați la 1846.

O gravură veche cu o imagine de pe Strada Mare din Galați, desenată de Jules Laurens aflat în trecere prin orașul nostru în 1846 m-a determinat să aflu mai multe despre autorul ei și ocazia cu care acesta ne-a vizitat urbea. 

Născut dintr-o familie de artiști Jules Laurens a urmat cursurile Școlii de Arte Frumoase din Montpellier, apoi si-a definitivat ucenicia lucrând decoruri pentru teatru cu Eugene Boudoin și apoi la Paris în atelierul lui Paul Delaroche. Decepționat de faptul că două dintre lucrările lui nu s-au calificat pentru un premiu la Roma, decide să se alăture expediției științifice a lui Xavier Hommaire de Hell care intenționa să călătorească până în Persia într-o tentativă de explorare a Mării Negre, Turciei și Persiei. 

Hommaire de Hell fusese angajat cu un contract pe timp de doi ani de Prințul Sturza al Moldovei pentru consultanță minieră și alte lucrări civile, însă în cursul unei călătorii în sudul Moldovei contractează o "febră pernicioasă danubiană", (probabil febră tifoidă), care-l determină să se întoarcă în Franța. Susținut de guvernul francez și înarmat cu scrisori de recomandare către autoritățile otomane, Hommaire de Hell (cu soția) și Jules Laurens pleacă din Toulon pe 18 mai 1846 către Constantinopol, cu escale la Nisa, Genova, Florența și Roma de unde adună date și hărți despre țările pe care urmau să le exploreze. Ajung la Constantinopol în mijlocul lunii iulie de unde pleacă cu o barcă sa exploreze țărmul Marii Negre, cabotând până la Varna, apoi călătorind pe uscat până la Iași. În drum vizitează Balcic, Caliacra, Mangalia, Constanța, Cernavodă și Măcin. Din această călătorie provin acele desene admirabile ale orașelor românești executate de Laurens și numeroase date colectate de Hommaire de Hell.

La Galați ajung în 17 octombrie 1846 și stau în carantină câteva zile, apoi vizitează orașul. În 25 octombrie pleacă la Iași cu "căruța poștală", de unde revin la «inceputul lunii noiembrie la Galati pentru a se îmbarca pe pachebotul " Ferdinando Primo" al Companiei Loyd cu destinatia Constantinopol, unde ajung în 11 noiembrie 1846. În cartea "Călătorie în Turcia și în Persia executată la ordinul guvernului francez în anii 1846, 1847 și 1848, de Xavier Hommaire de Hell cu hărți, inscripții și peste 100 de ilustrații de Jules Laurens, Paris 1854, Editura P. Bertrand", Hommaire de Hell dedică mai multe pagini orașului Galațz.

„Casele de lemn, aspectul magazinelor și al locuitorilor, amintesc în Galalz de vecinătatea Orientului, stilul bisericilor din cărămidă tencuită, înlocuind moscheile, amestecul unei populații hidoase cu indigenii , iar în cele din urmă caruțele de transport și docarele orașului sunt toate elemente noi care anunță deja Rusia.

Biroul sanitar, umplut de câinii din Constantinopol, este plin de corbi (ciori)  care cad în sturi în mijlocul străzilor cele mai populate. Cheiul de pe Dunăre, care a făcut obiectul a numeroase studii în ultimii zece ani, a rămas în această stare de abandon până în prezent. Schela  a fost înlocuită doar de un zid de cărămidă, depășit de scânduri, în colțul gardului carantinei. În acest perete zidit sunt găuri proiectate prin intermediul cărora cerealele venite  de cealaltă parte se scurg către nave și care sunt transmise direct navelor prin intermediul unor scripeți. Cheiului i s-a lărgit trotuarul astfel încât să permită, chiar și în timpul verii, această încărcare directă. Este imposibil să ne imaginăm reaua credința care domină în comerțul din Galatz. Negustorii vând cu măsuri publice false, fără ca opinia publică să fie revoltată de acest exces de îndrăzneală. Cauza unei astfel de corupții se datorează, în principal, lipsei de moralitate în rândul străinilor și protecției pe care o primesc de la consulii lor, care, cu ajutorul lor scapă de cele mai sălbatice infracțiuni. Când un proprietar își trimite grâul la Galatz, trebuie să îl cântărească și să-și sigilească sacii, așa cum trebuie să facă fiecare omcumsecade. Precauție inutilă. Cumpărătorul cântărește pur și simplu cu măsuri false și modifică prin acest aranjament rezultatului tranzacției sale. Ce se întâmplă atunci cu țăranul când se întoarce în sat? El își asumă riscul de a pierde caruța și boii lui (singurele sale averi), confiscate de proprietarul grâului, care se compensează astfel de pierderea sa, în timp ce ticălosul scapă și săracul  a fost victima. Se poate imagina că, acționând în acest fel, negustorii fac o avere rapidă. Deci nu este neobișnuit să-i vedem pe unul dintre ei realizând, după cinci ani de comerț, treizeci sau patruzeci de mii de ducați. Un comerciant austriac a bătut recent un un slujitor indigen care în cele din urmă a murit.  Poliția, la început, părea a fi ocupată de această afacere, dar câteva zile mai târziu, comerciantul a fost cerut de consulul națiunii sale, care l-a îmbarcat la bordul unei nave comerciale, trimisă să treacă la Arhipelag. Astăzi, se întoarce în Galatz, fără să se teamă că ar păți ceva. Un alt exemplu. Un cetățean grec (protejat rus) închiriază un teren pe care rămâne trei ani fără a plăti chiria. În mod normal, proprietarul acționând numai în conformitate cu dreptul său de proprietar pune sechestru pe produsele fermei. Dar la o simplă observație a consulului rus, guvernul moldovean ordonă să ridice sechestrul imediat și să aștepte la bună plăcere a debitorului său. Toate acestea sunt jalnice. Străinii ar trebui să înțeleagă că politica acesta este fatală, deoarece este ridicol să rămânem la aceste obiceiuri din vremurile trecute cum erau relațiile între Poartă și Principate și care distrug puterea celor din urmă. Aceștia persistă în dorința de a recunoaște numai instanțele judecătorești în materie penală și de aceea duc la iritarea excesivă a populației din țară, care ar putea să intre în orice moment într-o revoltă generală împotriva comercianților. După ce ne-am instalat în hotelul Moldova, deținută de fiica unui oarecare Gall, m-am dus pentru a face o vizită consulului nostru, găzduit într-o cabană cu steagul național aflată într-o stare chiar mai umilitoare  decât a celorlalte națiuni care huzuresc în mici palate. Influența noastră aici este minimă deoarece suntem copleșiți de rivalii noștri . Noi nu avem decât misiți sau agenți în timp ce Anglia, Rusia, Austria, Sardinia și chiar Belgia au consuli. Domnul Duclos are la Galatz un buget de doar cinci mii de franci, dintre care șase sute sunt percepute pentru cancelarul său. El nu are nici unvizitiu, nici paznic, și nici nu poate ține o trăsură, o necesitate în această țară. Un compatriot debitor printre boieri, nu poate obține niciodată nimic, iar consulul face din asta un pretext pentru lipsa de acțiune absolută, că nu poate nicicum să sfătuiască cu un omla nevoie. Anul trecut, un francez, în trecere  prin Galatz, care a avut ideea, de așteptarea unui vapor să meargă la vânătoare pe malul Dunării, a fost arestat și dus la închisoare, pentru motivul simplu că a purtat arme după apusul soarelui".

Conflictul greco-turc din 1821 de la Galați

Ce îl determinase pe Iusuf-pașa vizirul Brăilei să arunce asupra orașului Galați o ploaie de bombarde și atâția soldați? Ne explica foarte  bine dl. profesor Constantin Ardeleanu în lucrarea sa Confruntări militare turco-eteriste în regiunea orașului Galați (1821), care citează o multitudine de izvoare istorice. Eu mă voi rezuma la a explica situația, iar cei dornici de exactitate pot consulta lucrarea de mai sus pe internet. La începutul anului 1821 în principalele orașe din principate existau două poliții, una turcă numită de autoritățile turce și una greacă inființată în timpul domniilor fanariote. La Galați comandantul poliției grecești era Basil Caravia un naționalist grec radical, care pentru apartenența lui la Eteria și pentru rolul pe care-l juca în oraș a fost numit de Alexandru Ipsilanti general. Sprijinit cu sume mari de bani atât de Ipsilanti cât și de negustorii greci bogați care dominau comerțul gălățean, Caravia a început să adune în jurul său o adevărată armată pe care a început să o echipeze și să o aprovizioneze pe diverse căi, în special cu ajutorul navelor grecești. Poliția turcă condusă de Topucci-bașa număra 70 de beșlii (jandarmi călare) care susțineau interesele turcesti în oraș.

În cursul lunii februarie eteriștii greci galățeni, îmbărbătați de liderul Ipsilanti care se îndrepta spre Iași în fruntea unei mici armate de arnăuți, socotesc că a sosit momentul răsturnării situației la gurile Dunării, așa că iau cu asalt reședința comandantului poliției turcești. În incidentele care au urmat mai mulți turci se refugiază în clădirea poliției turce pe care eteriștii o bombardează cu tunurile și o incendiază. Zavera determină cea mai mare parte a populației de origine turcă să încerce să fugă la Brăila, sau să treacă Dunărea, dar puțini reușesc, masacrul continuând și zilele următoare fiind acompaniat de incendieri și jafuri. Sunt salvați de trecerea prin tăișul sabiei câțiva negustori care se refugiaseră în Consulatul Austriei sub protecția vice-consulului Manzoli. Sursele sunt contradictorii în ce privește numărul morților din ambele tabere, turcii pierzând între 80 și 300 de oameni, iar grecii doar 12. Vor urma represalii care se vor solda cu uciderea a 3-400 de locuitori ai orașului drept represalii de către turci (Thomas Gordon: Istoria revoluției grecești, 1832, Londra).

Bătălia de la Galați din 1821 dintre greci și turci

Puține relatări am găsit despre războiul de la Galați din 1821 dintre grecii eteriști și turci. Cărțile de istorie greacă ignoră subiectul, sau îl tratează foarte superficial rezumându-se la a sublinia rolul lui Alexandru Ipsilanti în declanșarea revoluției și concentrându-se în special asupra evenimentelor din Grecia, iar cele românești sunt în mod asemănător focusate pe Tudor Vladimirescu și revoluția sa. Nici istoricii gălățeni nu s-au aplecat cu multă atenție asupra evenimentelor din 1821 cu excepția lui P. Păltânea și a profesorului Constantin Ardeleanu care are o excelentă lucrare pe această temă. Dar rândurile ce urmează nu sunt inspirate de cei doi distinși istorici, ci sunt o traducere a lucrării unui contemporan cu evenimentele François Pouqueville: Istoria regenerării Greciei cuprinzând evenimentele din perioada anilor 1740-1824.
Medic, diplomat, scriitor și istoric, Pouqueville a petrecut peste 15 ani în Imperiul Otoman și a cunoscut toate țările din sfera de influență turcească. Filoelen prin definiție, Pouqueville nu se sfiește să creioneze pozitiv acțiunile grecilor chiar atunci când ele includ agresiuni sau masacre. Scrisă imediat după evenimente cartea sa aduce elemente noi despre luptele de la Galați soldate cu distrugerea orașului și un număr mare de locuitori uciși, victime colaterale ale batăliei revoluționarilor greci cu armata otomană.

"La 1-13 mai vizirul Brăilei a primit vestea că întăririle turcești de la Constantinopole, după ce devastaseră Buyukdere urcau spre Dunăre pentru a lua pozitie in fața Galațiului. Corpul său de armată compus din cinci mii de călăreți și douăsprezece mii de infanteriști susținuți de 12 piese de artilerie de campanie, au înclinat balanța în favoarea sa, așa încât locuitorii care s-au putut salva s-au retras în interiorul țării. Grecii chiar dacă se puteau dezonora i-au imitat, dar câțiva conduși de generalul Athanase d’Agrapa (din Agrafa), în fruntea unui număr de doua sute de viteji au hotărât în mod unanim să întâmpine neclintiți barbarii. În acest scop pentru a feri orașul de lovituri, au ocupat ruinele șanțurilor redutei construite de ruși în timpul ultimului război și s-au stabilit acolo. Drept urmare Etolien (Stelian) Athanase a încredințat apărarea redutei sale situate în extremitatea dreaptă lui Kotiras din Peloponez, care s-a pregatit de apărare cu 34 de oameni și două piese mici de tunuri din fontă. Celelalte posturi au fost ocupate de Spiros Alostros din Zante (Zakynthos), Helis și Trifos Mingrelis din Kefalonia, frați pentru totdeauna uniți de vicisitudinile diferite ale vieții și George Papas Mavro-Thalassetes, în timp ce Athanase în fruntea a 45 de soldați sprijiniți de 3 piese de artilerie montate pe afeturi de marină s-au adăpostit în șanțurile cele mai bine păstrate dar și cele mai expuse din cauza pozițiilor lor avansate. Primele atacuri ale inamicului s-ar fi desfășurat efectiv asupra grupului său, dar seraskerul turc voind să evite pierderi considerabile ale oamenilor săi a detașat o parte de cavalerie, care ocolind grecii au intrat frontal în Galați. Douăzeci de șalupe canoniere turcești au luat poziție în fata orașului pe care au început să-l bombardeze, fapt ce l-a determinat pe Kotiras să-și evacueze bateria care se găsea în câmp deschis.

„Prieteni, a spus acesta soldaților, trebuie să dăm un exemplu mare aici la Galați, eu cu nerăbdare aștept de mult timp ocazia să mă răzbun pe turci și nu cred că voi mai avea o alta ocazie mai bună! Cei care dintre voi îmi împărtășiți sentimentele mă veți urma chiar dacă nu vom apuca asfințitul soarelui”

Douăzeciși cinci de greci se ridicară la vorbele sale și se prăvăliră în mijlocul orașului unde cavaleria turcă care nu avusese parte de nici-o rezistență se apucase de jefuit. Asemeni unui leu furios el parcurse străzile din oraș în fruntea vitejilor săi, făcând mari pierderi printre inamicii săi pe care-i găsi dispersați și din care ucise un numar foarte mare și orbit de furie intră într-o casa unde un număr mare de necredincioși se ospătau și în furia sa îi măcelări lăsând în loc o baltă de sânge, dar înconjurat de steagurile turcesti pe care nu avea cum să le învingă pieri alături de soldații săi arătând tuturor că grecii au încă copii demni de admirația lumii.

Vizirul Brailei stăpân pe Galați se temea totuși de un atac frontal al grecilor așa că se decise mai bine să se apere prudent și trimise un sol la Athanase căruia îi oferi o capitulare onorabilă. Acesta însă nici nu se gânde să-și părăsească ignore condițiile și apoi adresându-se camarazilor săi, a spus: Continuăm frații mei lupta, oferta pe care am primit-o este înșelătoare, să sperăm la un aranjament potrivit pentru când vom fi mai puternici. Recunoscut  pentru îndrăzneala sa, el începe imediat să se îndrepte spre o ieșire și îi împinge îndărat pe turci și chiar reușește să-l omoare cu mâna sa pe nepotul comandantului Brailei.

În același timp fortificațiile dezafectate apărate de o sută cincizeci de oameni fură rase de o canodadă care dura de sase ore, așa ca Athanase adunându-și resturile trupei sale hotărâ să continue lupta cu inamicul până la apusul soarelui, apoi profitând de întuneric să traverseze rândurile mahomedanilor. Propunerea sa fiind acceptată, el îmbrățișă morții căzuți în tranșee și ordonă încărcarea tunurilor la care atașă fitile de aprins încărcăturile la intervale de timp și distanțe inegale, apoi își scoase ghetele pentru a nu-l împiedica în cursa sa. Le ceru de asemenea palicarilor săi să-și pună capele pe umărul drept, iar când vor fi văzuți de inamici să le arunce ca și cum s-ar pregăti să tragă, în timp ce vor fugi spre stânga, lăsând turcii să deschidă focul asupra veșmintelor lor. Ca urmare si a acestei stratageme Athanasie și oamenii săi s-au salvat în porțiunea dintre lacul Brateș și Prut, nu departe de vărsarea acestuia în Dunăre, unde spre mirarea lor se întâlniră cu șase sute de greci fugiți din oraș în momentul intrării turcilor în Galați.

Așadar aceasta a fost bătalia de la Galați care ar fi avut poate un alt deznodământ dacă cei 600 de greci nu l-ar fi abandonat pe Stelian Athanase și mahomedanii nu ar fi fost învingători. Ar fi avut de asemenea un alt impact asupra moldovenilor la care își găsiră salvarea și ai căror boierii îi sprijiniseră, care suferiseră masacrele și fusesera aruncați în scavie. Iar la 14 mai turcii stăpâni pe oraș incendiară bisericile pe care nu le putuseră dărâma cu tunurile și profanară de mii de ori revoltător numele lui Hristos, să-i zdrobească dacă este un Dumnezeu viu, scăldându-se în sângele creștinilor și al boierilor și jucându-se cu capetele moldovenilor și ale robilor pe care le purtau triumfând în oraș."

Brateșul în Marele Dicționar Geografic al României

Marele Dicționar Geografic al României, 1898, vol. I:

"Brateșul, lac, , în partea S.-E., a orașului Galați, cel mal mare lac al jud. Covurlui și chiar al României întregi, proprietatea statului, atârnind din punctul de vedere administrativ de comuna Șivița, plasa Prutul.  Acest lac e format din vărsăturile gurii Prutului și ale Dunărei. Lungimea sa e de 13 kil., lățimea maximă de 10 kil., iar minimă de 200 metri. 

Brateșul are în el pești și raci în mare câtime; asemenea bălțile ce-l înconjoară sunt pline de stuf și papura.

Brateșul e cunoscut istoricește de pe la 1088 după Christos ; s-a numit în vechime Ozolimna (Șincai, pag. 209). Numele de Brateșul, după Dimitrie Cantemir („Descriptio Moldaviae”), vine de la vechii Brythologi ; maî probabil însă, cum susține dl. locotenent-colonel de flotila M. Drăghicescu în lucrarea sa „Dunărea și Coastele Mării- Negre”, p. 172, Brateșul și-ar trage numele de la Brataci, numire ce italienii comercianți i-ar fi putut da în timpul șederii lor la Dunăre, pe la începutul mileniului actual, în vederea marei cantități de broaște ce conținea. Locul ocupat de Brateș e un vechi și lung golf marin, scurtat cu timpul prin aluvioanele depuse la gură de Prut. Bara, ce desparte acest lac de Dunăre, este de o natura ce arată destul de lămurit șederea mării în aceste regiuni; ea este de o formație nouă. După socotința unora, Brateșul tinde a se astupa, din cauza depozițiunilor apelor Prutului și ale Dunării.

Între Brateș și partea din vale a orașului Galați, trece șoseaua naționala numită Calea-Prutului, care servește și ca zăgaz, în caz de inundare.

Ceairul Brateșului, din partea despre oraș, are un pământ foarte bun pentru cărămidă.

• câtime: cantitate
• ceair: suprafață în preajma unei ape bună de islaz de vite