Locuinţele troglodite

 Berber în faţa intrării în locuinţa troglodită

Unul din puţine locuri de pe pământ unde mai pot fi văzute locuinţe troglodite este Sahara. Persistând peste milenii, obiceiul de a se adaposti pe sine şi familia sa, într-o cavernă săpată în pământ, este şi astăzi utilizat de către berberi, probabil urmaşii troglodiţilor antici africani. De ce se ascundeau sub pământ oamenii acum câteva sute, sau mii de ani? De frica animalelor sălbatice şi a răufăcătorilor, sau a cuceritorilor. De ce se mai ascund astăzi? Pentru păstrarea unui mod treadiţional de viaţă şi de dragul turiştilor. La Matmata în Tunisia, locuinţele berbere troglodite sunt incluse în fiecare circuit turistic saharian, pe lângă: vizitele în oaze, plimbarea pe cămilă, excursia în dunele de nisip, sau vizitarea unei plantaţii de curmali. Săpate în lutul roşu al dealurilor, accesibile doar pe coridoare înguste şi joase, locuinţele troglodite sunt interesante şi dintr-un alt punct de vedere: seamăna oarecum cu bordeiele româneşti, sau şi mai bine cu adăposturile pastorale din ravenele săpate în lut, de prin părţile Covurluiului. Autorii de monografii săteşti au descris astfel de aşezări în jurul satului Smulţi, la Bălăbaneşti şi la Drăguşeni, utilizate până la mijlocul secolului al XIX-lea ca loc de refugiu, în caz de primejdie şi de iernare a oilor sau vitelor.

În general aceste adăposturi erau amenajate manual în valea unui torent, sau a unui ogaş, într-o râpă greu accesibilă, sau într-o ruptură de deal. Traiectul ravenei era lărgit spre capătul ei interior pentru a face loc animalelor şi puţinului avut al păstorului şi al familiei sale, intrarea era blocată cu garduri şi crengi cu spini întărite cu ţepuşe de lemn şi camuflată de tufişuri şi cu vegetaţie. Uneori întreaga structură avea în interior un izvor, iar pentru adăpostirea oamenilor se săpau în maluri grote ferite de intemperii. Nu ştim cât de vechi sunt aceste obiceiuri de a adăposti animalele în râpe şi dacă ele datează din vremea troglodiţilor, sau din vremea migraţiilor. Termenul pentru astfel de aşezări este de câşlă, cuvânt de origine asiatica, probabil tătară, tătarii utilizând pentru tabere de iarnă aceste tipuri de adăposturi.

Abia după trecerea pericolelor generate de invaziile tătare aşezările rurale s-au organizat în odăi, sau slobozii, situate pe silişti, formând cătune şi mai apoi sate.

Relatări despre locuinţe săpate în stâncă sau în loess au ajuns până în epoca modernă. („Ţara Noastră” de I. Simionescu, 1940). În Basarabia pe Valea Icheiului, lângă Orhei existau până la război locuinţe temporare săpate în stâncă, iar coasta de pe ambele maluri ale bălţii Cătuşa dintre Galaţi şi Barboşi, era săpată de locuitorii din zonă. O astfel de cavernă în loess am întâlnit şi eu în copilăria mea, la Fileşti într-un mal în care se săpase şi tunelul CFR. Simionescu are şi o descriere interesantă a bordeielor din vechiul regat.

Adăpost troglodit berber

Bucătaria unei locuinţe troglodite

Dormitor în locuinţă troglodită