Frânturi din istoria Sanepidului din Galaţi

Extrase din Monitorul Oficial nr. 133/15.06/1945:

"Idem Nr. 18.426 din 2 Iunie 1945, personalul mai jos specificat se încadrează, pe ziua de 1 Aprilie 1945, în cadrul Inspectoratului General Sanitar Galaţi, cu gradele şi în posturile enumerate în dreptul fiecăruia:

Gavrielescu Eugen, şef de secţie cu 2 gradaţii, de la Inspectoratul General Sanitar Iaşi, se încadrează la Inspectoratul General Sanitar Galaţi.

Două posturi vacante de impiegati fără gradatii, de la Inspectoratul General Sanitar Iaşi, se încadrează în bugetul Inspectoratului General Sanitar Galaţi.

Constantin Chiosac, şofeur principal cl. III, dela Inspectoratul General Sanitar Iaşi, se încadrează la Inspectoratul General Sanitar Galaţi, pe postul său.

Depozitul de Materiale Sanitare prevăzut în bugetul pe exerciţiul 1944/1945, la dispozitia ministerului, se încadrează cu tot personalul său şi posturi pe lângă Inspectoratul General Sanitar Galaţi."{

Locuinţele troglodite

 Berber în faţa intrării în locuinţa troglodită

Unul din puţine locuri de pe pământ unde mai pot fi văzute locuinţe troglodite este Sahara. Persistând peste milenii, obiceiul de a se adaposti pe sine şi familia sa, într-o cavernă săpată în pământ, este şi astăzi utilizat de către berberi, probabil urmaşii troglodiţilor antici africani. De ce se ascundeau sub pământ oamenii acum câteva sute, sau mii de ani? De frica animalelor sălbatice şi a răufăcătorilor, sau a cuceritorilor. De ce se mai ascund astăzi? Pentru păstrarea unui mod treadiţional de viaţă şi de dragul turiştilor. La Matmata în Tunisia, locuinţele berbere troglodite sunt incluse în fiecare circuit turistic saharian, pe lângă: vizitele în oaze, plimbarea pe cămilă, excursia în dunele de nisip, sau vizitarea unei plantaţii de curmali. Săpate în lutul roşu al dealurilor, accesibile doar pe coridoare înguste şi joase, locuinţele troglodite sunt interesante şi dintr-un alt punct de vedere: seamăna oarecum cu bordeiele româneşti, sau şi mai bine cu adăposturile pastorale din ravenele săpate în lut, de prin părţile Covurluiului. Autorii de monografii săteşti au descris astfel de aşezări în jurul satului Smulţi, la Bălăbaneşti şi la Drăguşeni, utilizate până la mijlocul secolului al XIX-lea ca loc de refugiu, în caz de primejdie şi de iernare a oilor sau vitelor.

În general aceste adăposturi erau amenajate manual în valea unui torent, sau a unui ogaş, într-o râpă greu accesibilă, sau într-o ruptură de deal. Traiectul ravenei era lărgit spre capătul ei interior pentru a face loc animalelor şi puţinului avut al păstorului şi al familiei sale, intrarea era blocată cu garduri şi crengi cu spini întărite cu ţepuşe de lemn şi camuflată de tufişuri şi cu vegetaţie. Uneori întreaga structură avea în interior un izvor, iar pentru adăpostirea oamenilor se săpau în maluri grote ferite de intemperii. Nu ştim cât de vechi sunt aceste obiceiuri de a adăposti animalele în râpe şi dacă ele datează din vremea troglodiţilor, sau din vremea migraţiilor. Termenul pentru astfel de aşezări este de câşlă, cuvânt de origine asiatica, probabil tătară, tătarii utilizând pentru tabere de iarnă aceste tipuri de adăposturi.

Abia după trecerea pericolelor generate de invaziile tătare aşezările rurale s-au organizat în odăi, sau slobozii, situate pe silişti, formând cătune şi mai apoi sate.

Relatări despre locuinţe săpate în stâncă sau în loess au ajuns până în epoca modernă. („Ţara Noastră” de I. Simionescu, 1940). În Basarabia pe Valea Icheiului, lângă Orhei existau până la război locuinţe temporare săpate în stâncă, iar coasta de pe ambele maluri ale bălţii Cătuşa dintre Galaţi şi Barboşi, era săpată de locuitorii din zonă. O astfel de cavernă în loess am întâlnit şi eu în copilăria mea, la Fileşti într-un mal în care se săpase şi tunelul CFR. Simionescu are şi o descriere interesantă a bordeielor din vechiul regat.

Adăpost troglodit berber

Bucătaria unei locuinţe troglodite

Dormitor în locuinţă troglodită

Troglodiţi, bigfoot, yeti, yeren

Antropoidul lui Loys (Amerantheropoides Loysi).

În 1917 o expediţie în jungla columbiană la care participau mai mulţi elveţieni, printre care şi geologul Francis de Loys a întâlnit o pereche de maimuţe antropoide bipede, care agitau ramuri de copac, agresive şi foarte vocale. Exploratorii au împuşcat femela, pe care au fotografiat-o asezată pe o ladă cu un băţ sprijinindu-i bărbia si capul. Maimuţa nu avea coadă, avea 1,57 m, iar pielea ei şi craniul au fost recoltate în scopul conservarii, dar din cauza climei tropicale s-au distrus în timpul expeditiei care a durat 3 ani.
Fotografia acestei maimuţe antropoide l-a determinat pe antropologul Montandon, un fan al teoriei hologenismului, să descrie în 1920 la Academia de ştiinţe franceze o nouă specie: Amerantheropoides Loysi.
Scandalul legat de această maimuţă continuă până astăzi. Unii cred că Loys a fost un şarlatan, alţii un descoperitor al singurei maimuţe fără coadă americane, alţii cred că fotografia lui Loys este cea a unui pitecantrop.
Existenţa unor humanoizi în pădurile virgine ale Americii latine este semnalată de multe ori. În Brazilia indienii se tem de Kurupira un animal pletos care le fura maniocul. O altă creatură asemanătoare cu un om sălbatic este denumita diferit de la o regiune la alta, de la o ţară la alta a Americii latine: Kurupira, Pelobo, Mapinguari, Pedegarrafa, Maribunda.
În America de nord acelasi gen de om promitiv asemanător cu maimuţele antropoide este cunoscut sub denumirea de Bigfoot  datorită urmelor mari de tălpi pe care le lasă pe teren, Sasquatch, Skunk ape, Nul luk, sau Grassman. Cunoscut în Nepal drept Yeti , în Japonia ca Hibagon, în China ca Yeren, Pinyin, în Australia drept Yowie,  în Filipine Amomongo, în India Mande Burung, în Indonezia Genderuwa, în Malaezia Orang mawas, în Bangladesh Ban-manush, Pakistan şi Afganistan Barmanou, iar în Rusia Chuchunya. De departe cele mai mediatizate sunt Yeti si Bigfoot, de pe urma acestor animale existând dovezi foto-video, dar şi artefacte: păr, cranii şi în special amprente plantare.
Interesant este că în Europa nu există în cultura populară astfel de oameni primitivi, cu exceptia Scoţiei care are un Greyman sau în galeză: Am Fear Liath Mor.
Ciudat este că în România niciun personaj mitologic, fantastic sau nu, nu aduce cu Yati sau Bigfoot, în ciuda faptului că anticii plasau troglodiţii şi în actuala Dobrogea.
Ce-ar putea fi, sau ce au fost troglodiţii, yeti, bigfoot, yeren &co.? Cea mai mare probabilitate este ca ei sa fie, sau să fi fost o ramură desprinsă din evoluţia primatelor, la un moment dat al evoluţiei, care a evoluat paralel cu omul şi care acum este pe cale de extincţie. Sau poate un om de Neandertal retras în nişele greu accesibile oamenilor din junglă, sau din pădurile virgine americane, sau siberiene. Totuşi oamenii de Neandertal n-au trăit în America, Asia, Africa sau Australia, zone în care n-au fost găsite fosilele lui.
Considerat dispărut acum 10.000-30.000 de ani din zona lui de expansiune: Europa- Asia mică, acest văr primar de-al nostru în ale evoluţiei are înca multe de spus în viitor. A fost imaginat ca fiind brutal, necioplit, lipsit de raţiune şi limitat în limbaj, incapabil să-şi aprindă singur focul şi lipsit de spirit artistic. Cercetarile din ultima vreme modifică fundamental concepţia despre acest om primitiv, autor al picturilor rupestre din peşterile europene. A fost izolat ADN acestor oameni şi chiar s-au făcut propuneri de clonare, există cercetari privind hibridizarea neandertalienilor cu Homo sapiens, sau teorii privind supravieţuirea lor în nişe ecologice izolate.
Gândindu-ne la troglodiţii din Dobrogea nu putem decât să spunem ca ei au existat doar în imaginaţia anticilor. Pe de altă parte neadertalienii dunăreni sunt vedetele sfârşitului şi începutului de mileniu: Peştera Muierii, Peştera cu oase, Vârtop sunt pe prima pagina a revistelor de paleoantropologie, iar cercetările sunt abia la început.

Craniu de om de Neandertal din Peştera cu oase 2.

Troglodiţii din Dobrogea

Harta lui Lorenz Fries 1535

Socotiţi de antici a fi oameni primitivi, barbari şi lipsiti de educaţie, cu o societate precară şi un mod de viaţă mai mult asemănător animalelor decât oamenilor, troglodiţii au fost localizaţi de-a lungul istoriei în mai multe zone ale lumii antice. Coasta Mării Roşii şi Cornul Africii, dar şi zona sahariană au fost dintotdeauna identificate ca locurile unde trăiau troglodiţii.

Numele le vine din greaca veche: „Τρωγλοδύται” însemnând: „cei care se ascund în peşteri”. O rudă foarte apropiată a omului, cimpanzeul este numit ştiinţific Pan Troglodyte, tocmai pentru a sublinia faptul că trogloditii aveau caractere apropiate de ale maimuţelor primate, şi invers. Atât de vehiculată a fost ideea că aceasta rasă de oameni există, încât Carol Linnaeus a descris-o ca fiind o specie umană separată: Troglodyta Bontii, dupa numele lui Jacob Bontius, cel care în 1658 descrisese acest humanoid, sub denumirea de Ourang Outang, Homo silvestris, cu alte cuvinte Urangutan.

Trogloditul lui Jacob Bonţius 1658.

Ştim de la Herodot că troglodiţii mâncau şerpi, şopârle şi alte reptile, ceea ce nu-i împiedica să fie cei mai iuţi alergători din lume, mai ales când erau alergaţi de garamanţi, duşmanii lor din nordul Africii. Autorii antici afirmau despre troglodiţi că formau clanuri, în care femeile erau la comun, îşi îngropau morţii sub movile de pietre pentru a nu fi dezgropati de animalele sălbatice, iar ca obiecte foloseau haine din blană neprelucrată de animale, ghioage, suliţe şi arcuri cu care se şi luptau între ei pentru păşuni, aceşti oameni având animale domestice pe care le păstoreau.

Dacă am umbla un pic la istoria omenirii asemănarea dintre troglodiţi şi oamenii primitivi ne-ar sări în faţă. Cel mai probabil dintre speciile de humanoizi preistorici, omul de Neandertal ar fi cel mai bun candidat. Aceasta specie a existat şi pe teritoriul ţării noastre, probabil cea mai veche urmă a lui din lume este cea din peştera Vârtop, din judeţul Alba, imprimată în mâlul calcaros pietrificat acum 50-60000 de ani, aşa că nu este exclusă nici existenţa lui în Dobrogea.

Ştim de la Strabon că troglodiţi existau şi în Sciţia, unde trăiau alături de crobizi în apropierea coloniilor greceşti Tomis şi Callatis.

Într-o hartă publicată la Strasbourg în 1535, Lorenz Fries trece troglodiţii cu aceleaşi carectere mari cu care trece: costobocii, cotensii sau alte triburi geto-dacice, pe o zona extinsa a Sciţiei Minor. Au existat sau nu oameni troglodiţi în Dobrogea?

Indiscutabil ca şi relief Dobrogea abundă în soluri calcaroase (13% din suprafaţă), apropape 1000 km pătraţi, reprezentând 21% din calcarele României. 

Dacă la asta adăugam şi stratul de loes care acoperă zone importante de din teritoriu, rezulta o posibilitate mare de existenţă a unor formaţiuni carstice. Numărul peşterilor dobrogene cunoscute trece de 60, unele din ele fiind foarte cunoscute, cum ar fi: peştera Sfântului Andrei, peştera lui Adam, peştera Gura Dobrogei, peştera Casian si altele.

Prinţesele Cantacuzino

Elena (Pomme) Cantacuzino

Elena (sau Ileana) s-a născut la Bucureşti în 21.09.1900 şi a murit la Pucioasa în 14.08.1983. A fost căsătorită cu Donici Constantin în 1924. În perioada cât a fost la Pucioasa a dat lecţii de franceză şi de engleză copiilor din localitate. După revolutie, cu numele ei a fost botezată o şcoală din Pucioasa: Şcoala nr. 4 "Elena Donici Cantacuzino". Cunoscută de prieteni sub porecla "Pomme", Elena a tinut un jurnal în toata perioada deportării, care a fost confiscat de Securitate şi se pare că este în arhivele CNSAS.

Bălaşa Cantacuzino.

Bălaşa (Marie-Blanche) Cantacuzino s-a născut la 9.08.1899 la Bucureşti şi a murit la Pucioasa în 1976. A fost căsătorită în 1925 cu un diplomat spaniol Paco Amat Y Torres, care după război, s-a recăsătorit în Spania. După moartea prinţesei, sir Patrick Leigh Fermor, un scriitor de succes britanic, a scos mai multe cărţi de călătorie în care pomeneşte şi de Bălaşa, de care s-a îndragostit pe când era ofiţer în Grecia. Celebritatea lui Paddy Fermor a atras o cautare intensă în ultimii ani de către presa britanică, a muzei scriitorului şi a poveştii ei triste.
Mama prinţeselor Bălaşa şi Elena a fost Ana Văcărescu (n. 1873), căsătorită cu Leon Cantacuzino (n. 1869, m. 1923).
Leon era fiul lui George Cantacuzino, născut la Dresda în 1840 şi mort la Alexandria în Egipt, în 1911 şi al Franciscăi Baer născută la Passau în 1844 şi decedata la Băleni în 1844, unde este îngropată în cavoul familiei.

Tot in cavoul familiei mai este îngropat şi străbunicul prinţeselor Cantacuzino, Matei (1809-1842) şi străbunica Aristuţa (sau Ennestina (1816-1902). Matei fusese fiul lui Alexandru, (1787-1841), şambelanul ţarilor ruşi, descendent şi înrudit din/cu familiile boiereşti vechi ale Moldovei şi Munteniei: Cantacuzino, Ghyka, Racoviţă, Basarab. Ascendentul cantacuzinilor urcă până la împăraţii Bizanţului,

Ramura Cantacuzino a dat mai mulţi domnitori în ţările române:

Dumitraşcu Vodă (1620-1685), domn al Moldovei în doua rânduri; 1674-1675 şi 1684-1686)

Ştefan Cantacuzino (1675-1716), domn al Munteniei (1714-1716), ultimul domn pământean.

Şerban Voda Cantacuzino (1634-1688), domn al Munteniei 1678-1688), ctitorul Mânăstirii Cotroceni, cel care a determinat tipărirea primei biblii în limba română şi introducerea porumbului în cultura agricolă.

George Vlasto, (1820-1882), un gălăţean de vază

Fraţii Vlasto în Creta în timpul revoltei antiotomane

Jean şi George Vlasto au fost doi fraţi cretani, angajaţi în lupta împotriva stăpânii otomane din insula lor. Când mişcarea de independenţă a populaţie greceşti din insulă a fost înecată în sânge, cei doi s-au refugiat în România, la Galaţi, unde exista o puternica colonie grecească. Numai George a rămas pe malurile Dunării, unde ajutat de conaţionalii săi a intrat în afaceri bancare, devenind în câţiva ani cel mai puternic bancher local.  Succesul afacerilor financiare ale lui Georrge Vlasto a trecut repede graniţele Covurluiului. Între 1859 şi 1877 Vlasto a devenit cel mai bogat bancher din România. La Galaţi a reprezentat interesele Ţărilor de jos în calitate de consul.
Vlasto a avut mai multe prorietăţi în Galaţi, cea mai mare din ele fiind cea aflată în centrul oraşului, pe care s-a construit ulterior Parcul Municipal. Aici avea bancherul şi o casă uriaşă în care au funcţionat mai mulţi ani, până în 1930 servicii ale Primăriei Galaţi.
Totuşi averea cea mai mare bancherul gălăţean a investit-o în proprietăţi în Basarabia în oraşul Leova, unde deţinea mii de hectare de teren arabil. Ca urmare a războiului ruso-turc din 1877, Basarabia a fost integrată în imperiul rus şi toata averea lui Vlasto s-a dus pe apa Sâmbetei. Posesiunile sale din ţară sunt vândute la licitaţie imediat dupa declararea falimentului în 1878. În Monitorul Oficial nr. 208 din 20 Septembrie 1878, am găsit scoase la vânzare hotelul Budiştenu-Vlasto cu toate prăvaliile şi cofetaria, precum şi cele 9 încăperi ale apartamentului în care funcţiona societatea "România".
La scurt timp bancherul moare de supărare la Galaţi, unde este şi înmormântat. Deşi peste tot este specificat ca an al morţii 1884, documente descoperite recent de subsemnatul precizează că el era mort în 1882.
În Monitorul Oficial nr.211 de joi 16 Decembrie 1882 este trecută la rubrica "Anunciuri particulare" vinderea prin licitaţie a 1/2 moşie Leova, cu Cotuna Sârma din Basarabia, a defunctului George Vlasto, de către principesa Eufrosina Ghica, care avea ipoteca a jumatate de moşie, cealaltă jumatate fiind a moştenitoarei Elena Miron Vlasto, probabil soţia celui de-al treilea frate Vlasto, Miron Spiridon, stabilit la Bucureşti, unde a fost un bancher important. Anterior se vânduse prin licitaţie moşia Fundeni-Doamnei din Plasa Dâmboviţă printr-un anunţ din M.O. nr. 52 din 7 iunie 1881.
George Vlasto a fost un filantrop şi un sprijinitor al tinerilor greci din patrie sau din exil. A tipărit pe cheltuiala sa cărţi pentru şcolarii din Creta şi a oferit burse elevilor meritoşi.
În sfârşit un alt frate Vlasto, Emanuel, stabilit la Craiova, primea în 1878 "Crucea de cavaler" pentru meritele pe care le-a avut ca medic militar pe frontul Războiului de Independenţă. 

Scrisoare deschisă domnului Ministru secretar de stat Raed Arafat.

Renumitul doctor Raed Arafat, ajuns acum Ministru secretar de stat în Ministerul Sănătăţii, este poate cea mai cunoscută personalitate din lumea medicala românească. Atât de cunoscută şi de apreciată, încât demiterea sa lipsită de eleganţă, din urmă cu un an, când la Realitatea TV preşedintele Băsescu, intervenind în direct pe tema criticilor lui Arafat privind reforma sanitară, a adresat întrebarea care era să-l coste funcţia: „Cine credeţi c-o să plece? Ghici ghicitoarea mea”, s-a transformat într-o demonstraţie aproape perpetua în Piaţa Universităţii şi în numeroase oraşe din ţară. Hotărât lucru, Arafat prin modestia sa, prin carismă, prin devotamentul pentru cauza medicinii de urgenţă, este de departe „cel mai iubit dintre pământeni”. De aceea m-am hotărât să-i trimit şi eu o scrisoare deschisă, în calitatea mea dublă pe care o am, de medic şi de conducator auto.

Am învăţat încă de la primele mele ieşiri în afara graniţelor ţării, că în fiecare autovehicul trebuie să existe o trusa de prim ajutor validă, mai precis în termen de valabilitate. Nu că n-aş fi ştiut din România, dar aici nu mă întrebase nimeni niciodată ce trusa am, dacă-i valabilă, dacă-i completă, etc. De pe vremea când miliţia comunistă îţi cerea să deschizi portbagajul să-i arăţi roata de rezervă, în speranţa că vor găsi asupra ta vreo damigeana de vin, sau vreo pulpă de porc, sau orice altceva ce se găsea numai la cotă, nimeni nu s-a mai uitat în porbagajele maşinii mele, nici măcar vameşii de la frontieră, care probabil m-au ghicit că nu prezint interes atunci când nu port ghiuluri sau lanţ gros de aur la gât, nu ascult manele şi nu am ceafa de taur şi nici nu conduc o maşină Mercedes sau Audi.

Ori chiar dacă aici nu mă întreabă nimeni de nici-o trusă, cum cel puţin o data pe an navighez în exteriorul ţării, ba pe la copii, ba pe la părinţi, ba în câte un concediu mic-mic de tot, ca de bugetar, am grija întotdeauna să am la vedere trusa medicala în bună stare. Nu uitaţi că sunt medic, am în urmă ani buni de practică în medicina de urgenţă, la ambulanţă, ca asistent medical pe vremea când se chema „salvare”, dar şi în camera de garda a spitalelor, am absolvit recent un curs de prim ajutor calificat şi de prim ajutor avansat, ba chiar am şi predat primul ajutor unor tineri dornici să înveţe să-şi salveze aproapele.

Am făcut această introducere un pic mai lungă, pentru a va explica de ce cu regularitate, la expirarea valabilităţii trusei medicale din maşină, merg şi o reînoiesc cu ceva ce se cheamă „Set componente trusă sanitară auto, necesar pentru prelungirea termenului de valabilitate”. 

Este produs de Vesta Investment, firma controversatului om de afaceri Radu Spirea, implicat în multe afaceri cu statul de pe urma cărora a câştigat milioane de euro (vezi aici). Dar nu afacerile acestui cetăţean mă interesează acum, ci pe ce dau eu banii, dar mai ales la ce-mi foloseşte. Aruncati o privire în această „trusă”, care costă între 18-20 de lei.

Inventarul ei este urmatorul:

1. faşa 5cm, lungime 4 metri 2 buc
2. comprese sterile 10/8 cm 10 bucăţi (un pacheţel)
3. leucoplast 2,5 cm rola de 2,5m
4. feşe 10 cm bucăţi 2
5. feşe 5 cm bucăţi 2

Conţinutul acestul kit este sub orice critică. Feşele sunt dintr-un tifon foarte prost, nu au lungimea necesară şi nu-si pot îndeplini rolul de pansamente şi mai ales de hemostază.

Ce-aş putea pansa cu o astfel de trusă? Probabil o pisică accidentată şi posibil un câine de talie mică, în nici un caz un om accidentat, (poate cel mult la un deget). 

Nu ştiu cine a aprobat din Ministerul Sănătăţii (deşi bănuiesc) prin Avizul 2360/2008 conţinutul acestei truse, dar îi doresc să nu aibă nevoie vreodată de a fi folosită pe pielea lui. Nu de altceva decât că-i va ajunge, poate să-si şteargă lacrimile cu conţinutul ei, sau să se ştearga în altă parte, că de prim ajutor nu-i bună.