Unde s-a dat bătalia din 1821 de la Galați?

Vasile Alexandrescu Urechia profesor de istoria românilor la facultatea de Litere de la București scrie în Istoria Românilor,  volumul XIII, publicat la București în 1901: Revoluțiunea lui Tudor Vladimirescu 1821-1822:
La Galați, în ziua de 1 Mai, Turcii atăcară trei vechi redute, altădată rusești, din calea Brăilei, ocupate acum de Eteriști sub comanda peloponezianului Kotiras și a lui Atanasie și a popei Gheorghe. Cea mai mare parte din Eteriștii greci fugiră, scăpând printr’o stratagema apucând calea Iașilor. Turcii cuprinseră Galații și măcelărind și prădară fără distincțiune și pe vinovați și pe nevinovați.

Așadar unde erau redutele în care grecii eteriști din Galați s-au baricadat așteptând ofensiva turcească? Sursele istorice nu ne spun amănunte despre această fortificație, doar V. A. Urechia menționează Calea Brăilei. Cunoscând geografia locurilor putem concluziona că o asemenea fortificație se putea amplasa doar la intrarea actuală dinspre Brăila în Galați din următoarele considerente:

1. importanța strategică a locului a fost remarcată încă din antichitate, fapt ce a condus la amplasarea aici a unui castellum din pământ construit de legiunile romane. Dunărea, Siretul și Balta Cătușa formează obstacole naturale, iar pantele falezei sunt abrupte și ușor de transformat în redute.
2. de menționat că drumul de la castrul roman de la Barboși la castellum se îngusta la lățimea unui pod peste Balta Cătușa, pod existent încă din antichitate ale cărui ruine erau încă vizibile în secolul XIX.
3. pe acest amplasament situat pe panta din Micro 20-Micro 21 au existat și fortificațiile turcești luate cu asalt de armata rusă condusă de generalul Derfelden la 1 mai 1789.
4. nici Valea Țiglinei, nici alte râpi nu sunt candidate pentru a adăposti redute de apărare din cauza lipsei barajelor naturale.
5. odată cu apariția artileriei amplasarea tunurilor la înălțime asigura o eficiență crescută a acestei arme
6. atât ilustrațiile de epocă, cât și hărțile vechi, dar mai ales imaginile contemporane luate din sateliți arată că traseul Siretului până la regularizarea din secolul XX era cu multe meandre unele fiind aproape de albia majoră a râului. 

Conflictul greco-turc din 1821 de la Galați

Ce îl determinase pe Iusuf-pașa vizirul Brăilei să arunce asupra orașului Galați o ploaie de bombarde și atâția soldați? Ne explica foarte  bine dl. profesor Constantin Ardeleanu în lucrarea sa Confruntări militare turco-eteriste în regiunea orașului Galați (1821), care citează o multitudine de izvoare istorice. Eu mă voi rezuma la a explica situația, iar cei dornici de exactitate pot consulta lucrarea de mai sus pe internet. La începutul anului 1821 în principalele orașe din principate existau două poliții, una turcă numită de autoritățile turce și una greacă inființată în timpul domniilor fanariote. La Galați comandantul poliției grecești era Basil Caravia un naționalist grec radical, care pentru apartenența lui la Eteria și pentru rolul pe care-l juca în oraș a fost numit de Alexandru Ipsilanti general. Sprijinit cu sume mari de bani atât de Ipsilanti cât și de negustorii greci bogați care dominau comerțul gălățean, Caravia a început să adune în jurul său o adevărată armată pe care a început să o echipeze și să o aprovizioneze pe diverse căi, în special cu ajutorul navelor grecești. Poliția turcă condusă de Topucci-bașa număra 70 de beșlii (jandarmi călare) care susțineau interesele turcesti în oraș.

În cursul lunii februarie eteriștii greci galățeni, îmbărbătați de liderul Ipsilanti care se îndrepta spre Iași în fruntea unei mici armate de arnăuți, socotesc că a sosit momentul răsturnării situației la gurile Dunării, așa că iau cu asalt reședința comandantului poliției turcești. În incidentele care au urmat mai mulți turci se refugiază în clădirea poliției turce pe care eteriștii o bombardează cu tunurile și o incendiază. Zavera determină cea mai mare parte a populației de origine turcă să încerce să fugă la Brăila, sau să treacă Dunărea, dar puțini reușesc, masacrul continuând și zilele următoare fiind acompaniat de incendieri și jafuri. Sunt salvați de trecerea prin tăișul sabiei câțiva negustori care se refugiaseră în Consulatul Austriei sub protecția vice-consulului Manzoli. Sursele sunt contradictorii în ce privește numărul morților din ambele tabere, turcii pierzând între 80 și 300 de oameni, iar grecii doar 12. Vor urma represalii care se vor solda cu uciderea a 3-400 de locuitori ai orașului drept represalii de către turci (Thomas Gordon: Istoria revoluției grecești, 1832, Londra).

Ochii care nu se văd se uită. La fel și tragediile.

Ultimul număr al revistei The Economist atrage atenția asupra unui fenomen îngrijorător: acoperirea vaccinală a copiilor din unele țări europene (Marea Britanie, Franta, Italia) a ajuns sub nivelul înregistrat de unele țări africane (Eritrea, Rwanda). Să facem câteva precizări pentru profani:

• Acoperire vaccinală înseamnă procentul de copii vaccinați corect și complet față de numărul total de copii de aceeași vârstă.
• Pentru a întrerupe transmiterea unei boli infecțioase de la un copil infectat (sursă de infecție) la alții sănătoși (receptivi) este necesar ca procentul celor vaccinați să fie peste 95%.

O. M. S. atrage atenția că în multe țări dezvoltate acoperirea vaccinală este într-o continuă scădere, fapt ce determină apariția de epidemii mai restrânse, sau mai extinse, în funcție de populația nevaccinată expusă. S. U. A., Marea Britanie, Franța, Italia sunt țări în care evoluează în ultimii ani focare de boli transmisibile care ar fi putut fi prevenite dacă s-ar fi aplicat măsuri de vaccinare. 

Nici România nu stă bine la acest capitol, dimpotrivă ocupă un loc rușinos în ierarhia europeană. Datele Centrului Național de Supraveghere și Control al Bolilor Transmisibile arată că acoperirea vaccinală în 2014 a fost de 69,4% pentru vaccinul DTP (diftero-tetanos-pertussis), 75,4% pentru vaccinul RUR (rubeolă, oreion, rujeolă) și 91,3% pentru vaccinul AHB.  Scăderea este semnificativă, mai ales în unele județe unde ținta de 95% este imposibilă, multe din ele înregistrând chiar sub 75% acoperire la unele vaccinuri.

Care ar fi explicația pentru aceste cifre îngrijorătoare pentru specialiști? 

În primul rând prostia unor părinți care din comoditate, inconștiență, sau lipsă de educație nu-și duc copiii la vaccinat. O componentă importantă a lipsei de participare este și impregnarea nocivă a părinților cu diverse idei provenite de la mișcarea anti-vaxxers care se opune categoric vaccinărilor. Dacă pentru unele secte religioase, gen Amish în care oamenii doresc  să trăiască precum strămoșii noștri din Evul Mediu, sau cei din Biserica Protestantă Reformată Daneză, talibanii, Boko Haram, se pot găsi scuze, pentru persoanele apropiate de mișcarea vegan care dețin principalul rol în orientarea părinților împotriva vaccinarilor, nu există nici măcar circumstanțe. Jenny Mc Carthy, Alicia Silverstone, Donald Trump au pe conștiință mai multe decese decât cele datorate Al Qaeda. În această companie selectă se află și românca Olivia Steer, combatant activ împotriva vaccinării copiilor. Din nefericire pentru dna. Steer statistica o contrazice:

• Datorită vaccinărilor antirujeolice în perioada 2000-20012 au fost prevenite 13,8 milioane de decese
• numărul morților provocate de rujeolă au scăzut de la 562000 de cazuri în anul 2000 la 122000 cazuri în 2012.
• la nivel mondial mortalitatea prin rujeola a scazut cu 78% în anii 2000-2012

Așadar pornind de la datele de mai sus putem spune ca în proverbul românesc cu ochii: morții care nu se văd se uită.

Bătălia de la Galați din 1821 dintre greci și turci

Puține relatări am găsit despre războiul de la Galați din 1821 dintre grecii eteriști și turci. Cărțile de istorie greacă ignoră subiectul, sau îl tratează foarte superficial rezumându-se la a sublinia rolul lui Alexandru Ipsilanti în declanșarea revoluției și concentrându-se în special asupra evenimentelor din Grecia, iar cele românești sunt în mod asemănător focusate pe Tudor Vladimirescu și revoluția sa. Nici istoricii gălățeni nu s-au aplecat cu multă atenție asupra evenimentelor din 1821 cu excepția lui P. Păltânea și a profesorului Constantin Ardeleanu care are o excelentă lucrare pe această temă. Dar rândurile ce urmează nu sunt inspirate de cei doi distinși istorici, ci sunt o traducere a lucrării unui contemporan cu evenimentele François Pouqueville: Istoria regenerării Greciei cuprinzând evenimentele din perioada anilor 1740-1824.
Medic, diplomat, scriitor și istoric, Pouqueville a petrecut peste 15 ani în Imperiul Otoman și a cunoscut toate țările din sfera de influență turcească. Filoelen prin definiție, Pouqueville nu se sfiește să creioneze pozitiv acțiunile grecilor chiar atunci când ele includ agresiuni sau masacre. Scrisă imediat după evenimente cartea sa aduce elemente noi despre luptele de la Galați soldate cu distrugerea orașului și un număr mare de locuitori uciși, victime colaterale ale batăliei revoluționarilor greci cu armata otomană.

"La 1-13 mai vizirul Brăilei a primit vestea că întăririle turcești de la Constantinopole, după ce devastaseră Buyukdere urcau spre Dunăre pentru a lua pozitie in fața Galațiului. Corpul său de armată compus din cinci mii de călăreți și douăsprezece mii de infanteriști susținuți de 12 piese de artilerie de campanie, au înclinat balanța în favoarea sa, așa încât locuitorii care s-au putut salva s-au retras în interiorul țării. Grecii chiar dacă se puteau dezonora i-au imitat, dar câțiva conduși de generalul Athanase d’Agrapa (din Agrafa), în fruntea unui număr de doua sute de viteji au hotărât în mod unanim să întâmpine neclintiți barbarii. În acest scop pentru a feri orașul de lovituri, au ocupat ruinele șanțurilor redutei construite de ruși în timpul ultimului război și s-au stabilit acolo. Drept urmare Etolien (Stelian) Athanase a încredințat apărarea redutei sale situate în extremitatea dreaptă lui Kotiras din Peloponez, care s-a pregatit de apărare cu 34 de oameni și două piese mici de tunuri din fontă. Celelalte posturi au fost ocupate de Spiros Alostros din Zante (Zakynthos), Helis și Trifos Mingrelis din Kefalonia, frați pentru totdeauna uniți de vicisitudinile diferite ale vieții și George Papas Mavro-Thalassetes, în timp ce Athanase în fruntea a 45 de soldați sprijiniți de 3 piese de artilerie montate pe afeturi de marină s-au adăpostit în șanțurile cele mai bine păstrate dar și cele mai expuse din cauza pozițiilor lor avansate. Primele atacuri ale inamicului s-ar fi desfășurat efectiv asupra grupului său, dar seraskerul turc voind să evite pierderi considerabile ale oamenilor săi a detașat o parte de cavalerie, care ocolind grecii au intrat frontal în Galați. Douăzeci de șalupe canoniere turcești au luat poziție în fata orașului pe care au început să-l bombardeze, fapt ce l-a determinat pe Kotiras să-și evacueze bateria care se găsea în câmp deschis.

„Prieteni, a spus acesta soldaților, trebuie să dăm un exemplu mare aici la Galați, eu cu nerăbdare aștept de mult timp ocazia să mă răzbun pe turci și nu cred că voi mai avea o alta ocazie mai bună! Cei care dintre voi îmi împărtășiți sentimentele mă veți urma chiar dacă nu vom apuca asfințitul soarelui”

Douăzeciși cinci de greci se ridicară la vorbele sale și se prăvăliră în mijlocul orașului unde cavaleria turcă care nu avusese parte de nici-o rezistență se apucase de jefuit. Asemeni unui leu furios el parcurse străzile din oraș în fruntea vitejilor săi, făcând mari pierderi printre inamicii săi pe care-i găsi dispersați și din care ucise un numar foarte mare și orbit de furie intră într-o casa unde un număr mare de necredincioși se ospătau și în furia sa îi măcelări lăsând în loc o baltă de sânge, dar înconjurat de steagurile turcesti pe care nu avea cum să le învingă pieri alături de soldații săi arătând tuturor că grecii au încă copii demni de admirația lumii.

Vizirul Brailei stăpân pe Galați se temea totuși de un atac frontal al grecilor așa că se decise mai bine să se apere prudent și trimise un sol la Athanase căruia îi oferi o capitulare onorabilă. Acesta însă nici nu se gânde să-și părăsească ignore condițiile și apoi adresându-se camarazilor săi, a spus: Continuăm frații mei lupta, oferta pe care am primit-o este înșelătoare, să sperăm la un aranjament potrivit pentru când vom fi mai puternici. Recunoscut  pentru îndrăzneala sa, el începe imediat să se îndrepte spre o ieșire și îi împinge îndărat pe turci și chiar reușește să-l omoare cu mâna sa pe nepotul comandantului Brailei.

În același timp fortificațiile dezafectate apărate de o sută cincizeci de oameni fură rase de o canodadă care dura de sase ore, așa ca Athanase adunându-și resturile trupei sale hotărâ să continue lupta cu inamicul până la apusul soarelui, apoi profitând de întuneric să traverseze rândurile mahomedanilor. Propunerea sa fiind acceptată, el îmbrățișă morții căzuți în tranșee și ordonă încărcarea tunurilor la care atașă fitile de aprins încărcăturile la intervale de timp și distanțe inegale, apoi își scoase ghetele pentru a nu-l împiedica în cursa sa. Le ceru de asemenea palicarilor săi să-și pună capele pe umărul drept, iar când vor fi văzuți de inamici să le arunce ca și cum s-ar pregăti să tragă, în timp ce vor fugi spre stânga, lăsând turcii să deschidă focul asupra veșmintelor lor. Ca urmare si a acestei stratageme Athanasie și oamenii săi s-au salvat în porțiunea dintre lacul Brateș și Prut, nu departe de vărsarea acestuia în Dunăre, unde spre mirarea lor se întâlniră cu șase sute de greci fugiți din oraș în momentul intrării turcilor în Galați.

Așadar aceasta a fost bătalia de la Galați care ar fi avut poate un alt deznodământ dacă cei 600 de greci nu l-ar fi abandonat pe Stelian Athanase și mahomedanii nu ar fi fost învingători. Ar fi avut de asemenea un alt impact asupra moldovenilor la care își găsiră salvarea și ai căror boierii îi sprijiniseră, care suferiseră masacrele și fusesera aruncați în scavie. Iar la 14 mai turcii stăpâni pe oraș incendiară bisericile pe care nu le putuseră dărâma cu tunurile și profanară de mii de ori revoltător numele lui Hristos, să-i zdrobească dacă este un Dumnezeu viu, scăldându-se în sângele creștinilor și al boierilor și jucându-se cu capetele moldovenilor și ale robilor pe care le purtau triumfând în oraș."

Alergând după holeră prin Nicoresti

Am povestit mai devreme despre epidemia de holeră de la Spitalul de Neuropsihiatrie Infantilă de la Nicorești din județul Galati din 1995. Pe scurt câțiva muncitori din sat care lucrau la negru la o fabrică de cărămidă din Turcia s-au îmbolnăvit de holeră și au fugit acasă cu autocarul, că fabrica se închisese și nici nu aveau chef de spital otoman. Cum nu s-au ameliorat nici acasă, s-au internat la spitalul din sat, care pe lângă paturile de N.P.I. (Neuropsihiatrie Infantilă), avea în structură și câteva paturi de medicină internă și câteva de obstetrică pentru gravidele care nășteau în sat. 
Cum grupul sanitar era comun, iar apa curgea la WC numai noaptea când locuitorii satului nu-și udau grădinile, microbul s-a întins rapid și a îmbolnăvit și copiii din spital care din cauza problemelor neuro-psihice nu erau familiarizați cu spălatul pe mâini. Primele cazuri au fost trimise la Spitalul de Pediatrie din Tecuci, unde șefă de secție era regretata dr. Apostolide Aurelia, un medic cu multă experiență, dar care nu și-a putut imagina niciodată că de la N.P.I. ar putea veni copii cu asemenea boală. Tecuciul fusese "iertat" de episoade de holeră așa cum avusesem noi an de an la Galați. Era și normal, noi aveam Brateș, Prut, Siret și Dunăre, iar ei doar un amărât de Bârlad! Totuși doctorița pediatră speriată de numărul mare de scaune a recoltat coprocultură și a trimis-o la laboratorul nostru (al sanepidului) din Tecuci, unde lucra la acea dată dr. Viorica Vasiliu, medic de laborator. Deși nu avusese unde să vadă multe tulpini de vibrion în afara celor pe care lucrase în perioada de secundariat, un clopoțel îi sună doctoriței atunci când văzu coloniile mai ciudate și făcu singurul gest care era de făcut în asemenea situație: a trimis plăcile cu tulpinile bacteriene la Galați. În laboratorul de bacteriologie explodă bomba: aveam din nou un caz de holeră în județ. Așa ca ne-am făcut bagajele. Se potrivise cum era mai rău, șefa noastră era la un curs la București, nu prea aveam mașini la dispoziție, dar până la urmă alți colegi igieniști de pe alte secții au renunțat în favoarea noastră și am trimis două mașini pe teren, una la Tecuci și alta la Nicorești. Pe măsură ce orele treceau primeam vești din ce în ce mai alarmante de la Tecuci: numărul copiilor cu handicap neuropsihic din Spitalul Nicorești care aveau diaree era din ce în ce mai mare, așa că problema deveni din ce în ce mai gravă. Înclusiv șefa noastră de atunci abandonă cursurile din capitală și ateriză furioasă la Tecuci tunând și fulgerând împotriva tuturor celor implicați în diagnosticarea cazurilor, acuzându-i de incompetență și de neglijență.
Și asa cum spune proverbul "cum e stăpânul așa este și sluga", nici ceilalți colegi asistenți de igienă din secția de epidemiologie a Sanepidului nu se lăsară mai prejos și debarcând din Dacia hodorogită în curtea spitalului din Nicorești îi luară la 11 metri pe membrii personalului sanitar, mai puțin doctorița care fusese chemată la Tecuci și începură să spele podelele cu ei, în special cu asistenta șefă, o doamnă vicleană ca o vulpe. 
Din trupa debarcată atunci la Nicorești se distingea de departe domnul Dan. Fost jucător profesionist de volei în tinerețe, oltean de loc, ajuns prin târgul nostru după nevastă, domnul Dan era un tip isteț de la care am avut multe de învățat în meserie, în special în bucătăria noastră zilnică în care felul principal gătit erau vaccinările. Dan era în stare să socotească din cap datele de vaccinare ale unui copil sau adult luând în calcul toate schemele de vaccinare utilizate în anii de după 1960. Și făcea asta adesea să demonstreze că unele vaccinări din adeverințe sau avize erau "făcute din pix" și avea o mare satisfacție să le descopere și să-i umilească pe vinovați. Spre deosebire de alți asistenți din Sanepid nu dădea amenzi, dar era multă suflare de asistente de prin dispensare care preferau să vină cu situațiile la raportare la alți colegi și să fie amendate decât admonestate și luate peste picior de Dan. Toată perioada cât am lucrat împreună l-am văzut în același sacou cu picățele și cu aceleași cravate înguste demodate, trăgând din țigară și dând peste cap cafele, după cafele. Dacă făceai cu el un tur de dispensarele de la oraș, sau de la țară aveai ocazia să-l vezi bând 5-6 cafele. Golea cana și după un timp întreba:
- N-a fost vorba că face cineva o cafea? Și mai primea una. De fapt cam asta era "atenția" pe care o primeam noi cei care lucram la "epidemii" Alta era viața la igiena alimentației, la comunală sau chiar la medicina muncii. Una e să controlezi un cârciumar sau un negustor și alta un coleg, fie el medic sau asistent. În special medici. Am cunoscut situații în care un chirurg care lua mii de lei pentru o operație a făcut un scandal monstruos că un alt coleg de la "epidemii " îl amendase cu 100 de lei.
Așadar se scoboară domnul Dan din mașină și se repede ca un uliu asupra stolului de asistente și îngrijitoare adunate în sala de mese a spitalului mitraliindu-le cu reproșuri și amenințări și aruncându-le în față tot disprețul lui pentru incompetența și indolența de care dădeau dovadă stând ca niște cloști pe cuibar în timp ce copiii se îmbolnăveau în jurul lor. Și o ținu așa vreo 15 minute, până când un alt coleg de-al nostru, Cornel Vartires (Grecul), decanul de vârsta al asistenților de la epidemii îl întrerupse:
- Gata Dane, mai lasă și pe mâine că am venit și să muncim!
Și au început să muncească. S-au recoltat coproculturi (analize din scaun) la toți salariații și la toți copii. Unde se putea, se recolta din scaun emis spontan, sau la copii pe scutec, dar la mulți a trebuit sa li se recolteze cu sonda Nelaton, manevra la care Grecul era capelmaistru. Titi întocmea tabelele de catagrafie, Grecul recolta, iar din urma domnul Dan venea cu pastilele de chimioprofilaxie: tetraciclina în doză șoc la adulți și furazolidon la copii. Dar cum marea majoritate a copiilor internați aveau peste 12 ani din rațiuni de siguranță s-a decis administrarea de tetraciclină pentru toată lumea. Toate bune și frumoase cât a fost vorba doar de personalul sanitar, dar când s-a trecut la copii a fost altceva: dă-le Dane buline dacă poți. Le băga domnul Dan tetraciclina în gură, imediat o scuipau. A recurs omul nostru la toate manevrele, îi ținea de nas, le apăsa limba, le vâra sub obraji, degeaba, nu le înghițeau și pace.
După o luptă cu câțiva copii care-l costase un nasture rupt, pete roșii ca o erupție împrăștiate pe halat în locurile în care fuseseră scuipate cu putere drajeurile colorate de tetraciclină, transpirat tot și supărat că dăduse greș, domnul Dan abandonă. Cobori de la etajul spitalului la sala de mese și ceru insistent o cafea. Era gata pregătită, parcă-l aștepta. Aprinse o țigară și ieși afară cu cafeaua în mână să se uite la stele. Acolo îl găsi asistenta șefă din spital:
- Da' ce faceți domnu' asistent aici afară, nu vii frig?
- Nu băi fato, mi-i cald.
- Pot să vă ajut cu ceva?
- Da, poți. Zi și mie cum le dați voi la handicapații ăștia medicamentele, ca pe mine m-au scuipat toti și unul m-a și mușcat de mână.
- Deh domnu' asistent, fiecare meserie cu brățara ei! Mergeți numa' sus și vin și eu și vă arăt imediat. Și după ce-și termină cafeaua și țigara domnul Dan urcă oftând scările spre saloanele de copii. După un timp apăru și asistenta șefă cu o oală mare acoperită cu o față de masă și cu o tava de plastic plină de linguri.
- Ce ai acolo? întrebă domnul Titi.
- Iaca niște marmeladă!
- Să nu le dai de mâncare până nu primesc tetraciclina! sări Grecul.
- Nu le dau, am venit să-i arăt lu' dom' asistent cum să le dea pastilele.
Și luând o lingură o înfipse în marmeladă și umplu lingura bine. Lua din mâna lui domnu Dan drajeurile de tetraciclină și le înfipse bine în marmeladă. Se aplecă la primul pat și minune: vietatea chircită acolo simțind gustul marmeladei deschise gura și înghiți imediat cocoloșul de marmeladă cu tot cu medicamente. Și apoi asistenta trecu la următorul copil schimbând doar lingura. Și avu și acolo succes și la toți ceilalți care erau atunci internați în spital.

Adevărul despre închiderea Spitalului de la Nicorești

Nici nu a început bine campania electorală că unii primari au început să viseze cai verzi pe pereți și să promită câte în cer și pe lună. De exemplu primarul din Nicorești visează redeschiderea spitalului din localitate închis cu aproape 15 de ani.

Ce nu știe primarul în cauză este faptul că toate spitalele se finanțează din 1999 prin contracte încheiate cu Casa Județeană de Asigurări de Sănătate.

Bani încasezi de la C. J.A.S.S. dacă prestezi servicii medicale, dar ca să ai servicii medicale trebuie să ai medici care să le efectueze. Iar medici nu sunt suficienți nici în spitalele gălățene, nici la direcția sanitară, criza de specialiști a atins cote de neimaginat.

La Nicorești erau cazați copii cu handicap psihic și locomotor grav, care nu beneficiau de condiții civilizate de îngrijire. Ca să vă dau un singur exemplu camerele spitalului erau uriașe, saloane de spital construit acum 124 de ani, iar încălzirea se făcea cu lemne arse în sobe de teracotă cu gura de alimentare la exterior, să nu se ardă copiii. 

În general din lipsă de personal și din economie, focul se făcea numai dimineața, în restul zilei copiii tremurau de frig.

Clădirea nu avea apă potabilă, iar când o organizație neguvernamentală din Irlanda a făcut din resurse proprii un puț forat din care pompa apă la spital, locuitorii comunei s-au înțepat în conductă să-și ude grădinile și spitalul a rămas fără apă.

Mâncarea era ca vai de ea și cred ca ajungea și-n altă parte decât pe masa copiilor care erau slabi ca niște umbre.

La 100 de km distanță de Galați la acei copiii nu ajungea niciodată nimeni, nici familia, nici autoritățile, doar cei de la Sanepid mai deschideau poarta de 2-3 ori pe an când aduceau vaccin, sau în control. Așa am ajuns și eu acolo datorită profesie mele,  pe vremea când eram epidemiolog de teren.

În 1995 în spital s-a declanșat o epidemie de holeră care a ucis mai mulți copii. Izbucnise un focar de holeră la o fabrica de căramidă în Turcia și mai multi muncitori din Nicorești care lucrau acolo au luat autocarul și au venit acasă, înșirând vibrioni holerici prin toate benzinăriile de pe traseu de la Stambul până acasă.

Cum starea lor s-a agravat și cum se fereau să spună că au fugit de la turci, că nu aveau cum sa se trateze acolo, au apelat la medicul din sat și s-au internat în Spitalul Nicorești care avea în structură câteva paturi de medicina internă și câteva de  obstetrică, dar closetul folosit de pacienții cu holera era folosit și de copiii cu probleme neuropsihice și așa a explodat epidemia.

Zeci de copii au fost transferați la Galați la Spitalul de Boli Infecțioase, unii din ei s-au prăpădit. S-au efectuat mii de coproculturi, sute de analize de apă, alimente, zeci de controale bacteriologice la personalul din spital, dar pentru această nenorocire nu a răspuns nimeni niciodată. Nici pentru morți, nici pentru ascunderea adevărului. În excursiile din Irlanda efectuate pe banii voluntarilor doctorița care administra atunci spitalul nu plecase niciodată singură ci cu șefi din direcția sanitară și din administrația locală. Mi-am petrecut zile în șir de dimineață până noaptea în spitalul respectiv alături de colegii mei din Sanepid.

Cunoscând aceasta situație atunci când am ajuns în 1997 inspector șef al Sanepidului din Galați l-am invitat la o plimbare prin județ pe proaspătul numit director al direcției sanitare, dr. Paul Ichim, ocazie cu care i-am prezentat "moștenirea grea" pe care o primise: spitalele Gănești, Vârlezi, Ivești, Nicorești, Pechea, Căminul de copii de la Ghidigeni. 

Nu cred că în viața lui viitorul senator a fost vreodată mai zdruncinat de ce a văzut. Era chirurg și până la acea plimbare nu văzuse niciodată copiii care patinau în fecalele din grupul sanitar fară apă, sau alienații de la Vârlezi îmbrăcați în zdrențe ca niște zombi care opreau mașinile de pe șosea ca să ceară țigări de la șoferi.

Așa că de comun acord după vizita de la Nicorești am hotărât să aducem copiii în Galați pentru a beneficia de îngrijire medicală adecvată, de căldură, apa calda, de vecinătatea unor spitale unde puteau fi tratați de afecțiunile intercurente și de ce nu de posibilitatea unei recuperări. 

Trecuse timpul când regimul comunist ca să nu se știe de copiii și adulții cu boli psihice grave, sau cu handicap sever trebuiau exilati la marginea județului cât mai departe de ochii lumii.

Am avut atunci sprijinul prefectului Victor Paul Dobre și cel al președintelui Consiliului Județean Galați, regretatul dr. Răzvan Angheluță.

Toți copii au fost aduși în două creșe la acea dată dezafectate, una din Țiglina III și alta din port, Creșa SNG, după ce am obținut cu chiu cu vai și concursul directorului Spitalului de Copii de atunci, dr. Aurel Nechita (care nu avea nimic împotriva aducerii copiilor, dar avea ceva cu Ichim, care conform algoritmului Convenției Democratice fiind țărănist ajunsese directorul D.S.P. post vizat de Nechita pe atunci membru P.N.L.).

Ășa s-a închis spitalul de la Nicoresti. Dacă cineva va avea un proiect serios și o ideea bună acolo se pot accesa fonduri europene pentru refacerea clădirii. Nu se va mai putea fura însă din mâncarea și din lemnele copiilor. Acele vremuri au apus de mult.

P.S. Deși dr. Aurel Nechita n-a avut niciun merit în aducerea copiilor la Galați, episcopul Dunării de Jos i-a conferit acestuia o mare distincție bisericească, că era "de-al casei". Doctorul Paul Ichim era mai greu de "înghițit" de Casian Crăciun, cunoscut ca fiind apropiat și susținator tacit al P.S.D.

Imaginați-vă cum putea folosi un copil cu tetrapareză spastică un asemenea closet turcesc.

Infecțiile cu E.coli și sindromul hemolitic-uremic

Escherichia coli în toată splendoarea sa. Foto CDC Atlanta

Anul trecut în septembrie 2015, comunitatea științifică medicală internațională a adus un omagiu profesorului Conrad von Gasser (1912-1982) la împlinirea a 60 de ani de la descoperirea sindromului hemolitic uremic cunoscut sub acronimul de origine saxonă H.U.S. (Hemolytic Uremic Syndrome). 
Von Gasser (a nu se confunda cu anatomistul austriac Johann Lorenz Gasser care a descris ganglionul cu același nume numit semilunar sau trigemen) a fost hematolog pediatru la Zurich Children's Hospital,  unde a observat apariția la unii copiii care sufereau de anemie a unor resturi celulare eritrocitare numite schistocite. La unii din acești copii (5 cazuri) von Gasser și colaboratorii săi au observat degradarea rapidă a stării generale urmată de deces prin hemoliză severă, tromocitopenie, insuficiență renală și simptome cerebrale, pe care le-a numit sdr. hemolitic-uremic. Patru dintre copii avuseseră anterior declanșării HUS episoade de vărsături și diaree, iar al cincilea o pneumonie.
Grupul de semne: anemie hemolitică, trombocitopenie, uremie a fost numit sindrom întrucât este întâlnit în mai multe boli în special digestive cum ar fi: dizenteria, diareea cu E. coli, cea cu Campylobacter și unele boli diareice virale. Am scris pe larg despre acest sindrom în urmă cu mai mulți ani cu ocazia epidemiei din Germania. 
Sindromul se declanșează atunci când în urma unei boli diareice cu bacilul coli, sau bacilul dizenteric, sau a unei pneumonii cu pneumococ, se produc cantități de toxină shigella like cu efecte catastrofale asupra țesuturilor și organelor.
Unele tipuri de E. coli ex.O157: H7 produc cantități mari de toxină și de aceea sunt cunoscute ca STEC: Shigella like Toxin Escherichia Coli, implicate în epidemii cu sute de cazuri transmise prin alimente, cel mai probabil carne crudă sau legume si fructe nespălate. Toxinele distrug globulele roșii provocând anemie, declanșează agregarea și distrugerea trombocitelor (plachetelor sanguine), declanșând coagulare vasculară diseminată (C.V.I.D.), eliberarea proteinelor inflamatorii, efecte care sunt manifestate prin anemie, blocaj renal cu anurie și uremie, tromocitopenie, C.V.I.D., șoc și deces. De specificat că declanșarea HUS are loc la distanță de episodul de infecție intestinală, după 7-10 zile de la diaree, când microbul nu mai poate fi depistat în scaun, lucru pe care se pare că domnul ministru secretar de stat Strâmbu Victor Dan Eugen nu-l cunoaște dar în spiritul românesc tradițional își dă cu presupusul deși domnia sa este de profesie chirurg, despre modul cum s-au infectat cei 13 sugari din Argeș.
Dar episodul de HUS din județul Argeș scoate la iveală și alte perle: o distinsă colegă dde la Spitalul Marie Curie preluată de toată presa ne explica cum că: boala nu se transmite de la om la om. 
Eu totuși îi recomand să se spele serios pe mâini mai ales dacă îngrijește pacienți si eventual să mai pună mâna pe o carte de epidemiologie. Apa, carnea, vegetalele sunt căi de transmitere, iar sursa de infecție va fi totdeauna omul bolnav. Rețineți pentru prevenirea îmbolnăvirilor ilustrațiile C.D.C. de mai jos.