Infecțiile nosocomiale și legislația cu dedicație: partea I: moartea sanepidului

Până la răsturnarea dictaturii comuniste în România existau două instituții teritoriale care se ocupau de sănătatea locuitorilor: Direcția Sanitară Județeană și Centrul Sanitar Antiepidemic, mai cunoscut sub denumirea de influență sovietică Sanepid (sănătate + epidemii). Ambele aveau reprezentare în direcții generale la nivel de Ministerul Sănătății și deși colaborau erau independente una de cealaltă, D.S.J. ocupându-se de asistență medicală pe care o controla prin medici inspectori, iar C.S.A. de medicină preventivă, respectiv de igienă și prevenție a bolilor infecțioase. Deși a avut denumiri diferite (Centru de Medicina Preventivă, Inspectorat de Poliție Sanitară și Medicina Preventivă, Inspectorat de Sănătate Publică), Sanepidurile au exercitat întotdeauna aceleași activități:

1. supravegherea condițiilor de mediu comunitar (igiena comunală): apa potabilă, poluarea mediului, deșeurile, unitățile de prestări de servicii de îngrijire, de cazare pentru populație.
2. supravegherea igienei alimentelor din unitățile de producere, transport, desfacere și alimentația publică și colectivă
3. supravegherea igienei copiilor și tinerilor din colectivități
4. supravegherea igienei radiațiilor ionizante
5. supravegherea igienei la locul de muncă: medicina muncii
6. prevenirea și combaterea bolilor transmisibile și supravegherea epidemiologica a unităților sanitare

După 1990 odată cu explozia comerțului și a serviciilor private a apărut necesitatea ca toate aceste activități să fie avizate și autorizate din punct de vedere al sănătății publice, lucru care a fost încredințat sanepidurilor care aveau personalul pregătit în aceste domenii și o legislație extrem de bine pusă la punct și exprimată prin Norme de igienă. Cum toate aceste avize, acorduri, expertize, analize, autorizații se obțineau contra cost încă de la începutul deceniului sanepidurile au devenit singurele instituții de sănătate care nu aveau probleme financiare ci dimpotrivă înregistrau an de an balanțe contabile pozitive sau chiar excedentare. Din veniturile proprii instituția putea face investiții, motive pentru care în acei ani s-a efectuat dotarea cu aparatura modernă a laboratoarelor, înlocuirea parcului auto învechit, demararea procedurilor de acreditare a laboratoarelor, informatizare etc.

De menționat că până prin 1994 instituția nu era politizată și era independentă pe plan local fiind subordobata doar ierarhic Ministerului Sanătății, în timp ce direcțiile sanitare fuseseră deja trecute sub controlul PSDR.

Prosperitatea sanepidurilor contrasta puternic cu sărăcia din spitalele patriei din timpul guvernării Iliescu- Văcaroiu și cu situația din direcțiile sanitare care abia aveau bani de salarii, de aceea profitând de instalarea pe scaunul de Ministru al Sănătății a lui Iulian Mincu, fostul medic al lui Nicolae Ceaușescu, adversar absolut al oricărei reforme sanitare și a oricărei descentralizări, un grup de directori D.S.P. sprijiniți de politicieni FSN-PD, FDSR-PDSR și PUNR au promovat în Parlamentul României legea care unea D.S.P.-urile cu I.S.P., acestea din urmă fiind sub controlul politic al primelor. Legea 100/1998 care a îngropat independența și autonomia medicinii preventive a fost avizata de urmatorii senatori din Comisia de sănatate publică:

Buchwald Petre Constantin, UDMR

Cârciumaru Ion, PN

Creţu Ioan, FSN/PD

Ivan Sabin, Indep.

Lazăr Dan Petru, PUNR

Mincu Iulian FDSN/PDSR

Negruţiu Emil PAC

Popescu Dragomir FDSN/PDSR

Popescu Ovidiu-Corneliu FSN/PD

Preda Elena FDSN/PDSR

Pustai Dumitru PUNR

Săndulescu Şerban PNŢCD

Secară Florică FDSN/PDSR

Tulpan Dan FDSN/PDSR